Veacul boierilor (Secolul XVI)

Peste munți, mari familii (Craioveștii în Țara Românească) sau mari boieri (Luca Arbore, portarul Sucevei) fac și desfac domnii, apelând tot mai des la concursul otomanilor. De altfel, sporirea periodică a haraciului cuvenit sultanului se datorează în bună măsură „licitațiilor“ organizate de pretendenți și de grupările boierești care-i sprijină în lupta pentru tron.

Periodic, și domnul se descarcă de această povară a boierilor care-i dictează gesturile (un Moise Vodă, de exemplu, recunoștea boierilor săi drepturi speciale) căsăpindu-i la vreun ospăț sau după ce își învinge pretendentul (literatura, mai ales, a transmis amintirea, distorsionată adesea, a unui Mircea Ciobanul sau Alexandru al II‑lea Mircea, în Țara Românească, a lui Alexandru Lăpușneanu sau Ioan Vodă cel Cumplit, în Moldova). Și Mihai Viteazul, de altfel, a trebuit să accepte condițiile negociate de boierii săi cu principele transilvan Sigismund Bathori.

Ultimul urmaș important al lui Ștefan cel Mare care și-a închipuit că putea duce o politică internațională, Petru Rareș, a fost doborât până la urmă tot de boieri.

Nici între domnii români din Țara Românească și Moldova raporturile nu sunt mai bune decât în secolul anterior. Împăcarea cu mare fast dintre Bogdan al III-lea al Moldovei și Radu cel Mare, domnul Țării Românești, din 1507, a fost un moment singular. A lipsit, până la Mihai Viteazul, domnul care să mai încerce să-i strângă pe ceilalți doi sub același steag al luptei comune.

Și contextul internațional s-a modificat. Ungaria, una dintre cele trei forțe ale triunghiului de presiune asupra țărilor române (care se anulau, într-o oarecare măsură, reciproc), a dispărut. În tot veacul XVI, locul ei nu a putut fi luat, cu toate eforturile depuse, de Habsburgi. Curtea de la Viena a reușit doar un an (1551–1552) o tentativă de luare sub administrare a Transilvaniei. Vicleanul călugăr Martinuzzi, care le-a dat o vreme speranțe imperialilor, s-a dovedit prea ambițios și a pierit răpus de această ambiție. Mai mult, din 1541 Ungaria (cea mai mare parte a ei) devine pașalâc otoman, cu capitala la Buda. La jumătatea secolului, aceeași soartă o are și Banatul (transformat în pașalâcul de Timișoara). În 1538 Moldova pierde Bugeacul (Bender), iar doi ani mai târziu Țara Românească rămâne fără Brăila. Sunt pierderi teritoriale grele, care măresc presiunea și posibilitățile de control ale Porții asupra spațiului românesc.

Fenomenul are resorturi economice puternice. Principatele Române sunt atrase tot mai puternic în ceea ce s-a numit economia-lume otomană. Nu a fost, cum s-a afirmat multă vreme, doar o impunere politică. Au existat și rațiuni economice pentru o asemenea orientare. O astfel de rațiune, mai puțin cunoscută, o reprezenta faptul că domnii români erau cointeresați să trimită sare sau vite la sud de Dunăre, căci o parte a vămii încasate le revenea lor. După cum fenomenul nu trebuie exagerat până la ceea ce s-a numit „monopolul comercial otoman“. Un Lăpușneanu făcea un vast comerț cu boi până în ținuturile germane, și la fel procedau și alți domni sau boieri.

În sfârșit, Polonia nu a acționat niciodată ca o contrapondere activă la presiunea otomană. Excelentele relații dintre poloni și otomani sunt dovedite și de intervenția sultanului Suleiman, care îi cere lui Petru Rareș să renunțe la pretențiile asupra Pocuției și să accepte punctul de vedere polon. Pocuția fusese depusă ca zălog, în 1388, de regele polon pentru un împrumut luat de la Petru I Mușat, iar banii nu mai fuseseră restituiți.

Un rol important încep să joace de acum conflictele Imperiului Otoman cu Persia safavidă. Toate ridicările la luptă pe linia Dunării se produc în contextul angrenării armatei sultanului în Asia.

Secolul XVI înregistrează și un număr mare de pretendenți la tronurile principatelor, între care și mulți aventurieri străini. După episodul Aloisio Gritti, care-și sfârșește zilele în cetatea Mediașului, a venit rândul unui fost copist de documente din Montpellier, ajuns domn al Moldovei sub numele de Despot Vodă. Succes vremelnic a avut și Ioan Vodă, giuvaiergiul din Istanbul. Posteritatea i-a păstrat, în ciuda dezastrului provocat în Moldova, o imagine aureolată de erou, care contrastează cu chipul zugrăvit pe nedrept în tușe întunecate de Negruzzi unui Lăpușneanu. Lipsiți de șansă s-au dovedit un Albert Laski, trecut pe la Curtea Caterinei de Medici (ca și domnul muntean Petru Cercel), un Nicoară Potcoavă sau un Dimitrie Wiszniowiecki, căpetenie de cazaci.

Nu au lipsit nici cazuri de trecere la mahomedanism, precum Mihnea sau Iliaș Rareș. Numele celui din urmă a fost răzuit de pe pereții bisericilor și de pe manuscrisele ori de pe documentele în care fusese consemnat.

Un veac agitat, dar în care se petrec mari fapte de cultură. Acum a dat Moldova patrimoniului universal minunatele biserici zugrăvite în exterior din nordul Bucovinei.

Influențele Renașterii târzii se vădesc nu numai în politica unui Petru Rareș, ci și în scrierea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, comparată cu Principele lui Machiavelli. Nicolaus Olahus, învățatul român, cum îi spune și numele, din Transilvania, era în corespondență cu Erasmus. Despot Vodă a înființat la Cotnari o școală umanistă în fruntea căreia a pus un german. Iar în 1581, la Cluj, se înființa o universitate, condusă de italianul Possevino, care, este adevărat, și-a încetat activitatea la 1603.

Intrate în lumea tiparului încă din 1508, țările române cunosc o activitate înfloritoare, din care se alimentează toată ortodoxia aflată sub stăpânirea Semilunei. Un rol important joacă și Reforma, adusă în Transilvania de Johannes Honterus. Sub influența ideilor Reformei, limba română (chiar dacă se utilizează în continuare alfabetul chirilic) este tot mai des folosită în corespondență și în tipărituri. De altfel, primul document în limba română păstrat este scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung (1521). În 1544 se tipărește un Catehism românesc, iar în 1582 Palia de la Orăștie. În 1568, într-o Europă răvășită de războaie religioase și cu doar patru ani înainte de Noaptea Sf. Bartolomeu din Franța, Dieta Transilvaniei recunoștea libertatea de cult religios pentru supușii săi (exceptând, evident, ortodoxismul!).

Finalul veacului aduce epopeea lui Mihai Viteazul. Proiectul său de refacere a unei ipotetice Dacii avea să fie însușit și de principii ardeleni Sigismund și Andrei Bathori, și de cancelarul polon Jan Zamojski. Transformată într-un simbol (cu semnificații ce, în mod sigur, au lipsit în epocă), unirea realizată de Mihai Viteazul a devein t un precedent la care românii s-au raportat de atunci mereu.