Veacul dictaturilor (Secolele XX–XXI)

Urmașul lui Carol I (care murise la 27 septembrie 1914), nepotul său Ferdinand, căsătorit cu principesa Maria de Marea Britanie și Irlanda, a declarat de la început că „va domni ca bun român“, ceea ce însemna ralierea la starea de spirit cvasigenerală a națiunii: intrarea în război împotriva Puterilor Centrale. În Consiliul de Coroană din 14 august 1916 se decide intrarea României în război alături de Franța, Anglia, Italia și Rusia.

După o înaintare victorioasă peste Carpați până aproape de Sibiu, armata română e înfrântă în septembrie 1916 catastrofal la Turtucaia. Trupele Puterilor Centrale înaintează spre București. Suveranii și guvernul Ionel Brătianu se retrag la Iași.

În primele luni ale anului 1917 începe refacerea armatei române, cu ajutorul substantial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul H.M. Berthelot. Ziarul America, al românilor trăitori în Statele Unite, face o colectă de 1,2 miliarde de dolari pentru sprijinirea războiului.

Cu armata refăcută, ofensiva germană este stopată la Mărăști, Mărășești, Oituz. Dar în Rusia izbucnește revoluția, pe front se instalează anarhia. Pentru români, curățarea teritoriului de trupele ruse bolșevizate devine o prioritate. În ianuarie 1918, trupe române conduse de generalul Ernest Broșteanu intră în Basarabia pentru a restabili ordinea tulburată de bolșevici. Rusia sovietică rupe relațiile diplomatice cu România. Pacea încheiată de Rusia cu Germania și ultimatumul Puterilor Centrale obligă România să se așeze la masa tratativelor. Guvernul Al. Marghiloman, de orientare progermană, încheie în martie tratatul de pace cu reprezentanții Puterilor Centrale.

Românii din Vechiul Regat, dar și cei din Basarabia, Bucovina și Transilvania nu depun armele. Și astfel, la sfârșitul anului 1918, după ce denunță tratatul cu Puterile Centrale și reia lupta, România recapătă cele trei provincii istorice.

Sistemul tratatelor de pace de la Versailles consfințește noile hotare postbelice. Peste câteva luni, România e cosemnatară a pactului Societății Națiunilor privind securitatea colectivă. Următorii 20 de ani marchează efortul de armonizare și omogenizare instituțională a noului stat. În sfera politică, după o succesiune rapidă de guverne pestrițe, generată de instabilitatea postbelică, ajung să domine liberalii, cu sloganul „Prin noi înșine!“ Exproprierile drastice, reforma agrară care fusese promisă, sub presiunea evenimentelor, încă din 1917 (șase milioane de hectare din marea proprietate se transformă în proprietăți mici, cu o pondere de 82% în ansamblul exploatărilor rurale), reforma financiară inițiată de N. Titulescu (între altele, impozitul global progresiv), tariful vamal protecționist, crearea camerelor de comerț județene, reglementarea operațiilor cu devize, o legislație protecționistă privind minele, energia electrică, apoi crearea unui sistem bancar și de credit dinamic, ca și împrumuturile masive din străinătate (la care se adaugă despăgubirile, totuși parcimonioase, primite de la învinși) – toate acestea constituie un fundal pozitiv pentru dezvoltarea noului stat român. Constituția din 1923 îi va da coerența necesară. Se constituie serviciul statistic, se adoptă calendarul gregorian (la 1 aprilie 1919). Institutul Social Român desfășoară o activitate laborioasă privind problematica muncii, a politicilor sociale, prin D. Gusti, Petre Andrei, Tr. Herseni, H. Stahl, M. Ralea, V. Pârvan, M. Vulcănescu, C. Rădulescu-Motru. Spațiul literar este dominat de revista Sburătorul și de cenaclul inițiat de conducătorul acesteia, Eugen Lovinescu.

Una dintre personalitățile cele mai interesante ale primilor ani postbelici este Take Ionescu, promotorul unor alianțe regionale vizând autoapărarea, dar și formarea unui cordon sanitar de protecție antibolșevic. Ideea se materializează în Mica Înțelegere (România, Iugoslavia, Cehoslovacia), ce va dura până în 1938. Prezența în două rânduri (1930 și 1931) a lui N. Titulescu la conducerea Societății Națiunilor propulsează România pe eșichierul politic european. Ea devine semnatara unor tratate internaționale privind garanțiile în materie de asistență juridică, compensațiile, îngrădirea imigrației de muncitori, neagresiunea; participă la conferințe de dezarmare, inițiind, între altele, Memorandumul Pella. Găzduiește Congresul antirăzboinic, urmărește atent demersurile diplomatice în ceea ce privește definirea agresorului. În sfârșit, în primul deceniu postbelic, politica externă românească e marcată de relațiile tensionate cu Rusia, fosta aliată din război, a cărei schimbare revoluționară o face un partener surd la dialog. Contenciosul româno-rus (nerestituirea tezaurului românesc dus la Moscova și revenirea Basarabiei în hotarele firești) nu va fi uitat nici după reluarea relațiilor diplomatice, în 1934.

În interior, exploatarea resurselor ia forma organizată a cartelurilor, concernelor, societăților pe acțiuni și a monopolurilor (Industria Sârmei, Columbia, Uzinele Malaxa, Reșița, Cugir, I.A.R.-Brașov, Titan-Nădrag-Călan, Casa Autonomă a Monopolurilor, Telefoanele ș.a.). Un șir întreg de instituții contribuie la formarea specialiștilor (nou înființata Universitate din Cluj, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, Institutul de Speologie din același oraș, apoi Academia de Înalte Studii Agronomice, Institutul de Biooceanografie de la Constanța, cel privind profilaxia cancerului de la Cluj, Institutul de Istorie Universală de la București). Totodată, cooperarea științifică internațională devine o prioritate a guvernanților. Institutul de Seruri și Vaccinuri condus de dr. I. Cantacuzino are aceeași notorietate cu Institutul Pasteur din Paris. Institutul de Studii Bizantine, Institutul Francez, Școlile române de la Roma și Paris, ca și Concordatul cu Vaticanul privind statutul cultului greco-catolic în România înseamnă tot atâtea deschideri spre Occident.

Ministerul Muncii și Protecției Sociale inițiază, în cooperare cu Institutul de Igienă și Sănătate Publică, politici eficiente de eradicare a unor maladii, de prevenire a altora (se introduce, de exemplu, vaccinul BCG, antituberculos). Regimul penitenciarelor se restructurează. Legea sanitară din 1930 impune oficiilor județene de ocrotire urmărirea atentă a stării de sănătate a populației.

Climatul de liniște și relativă prosperitate se regăsește în apariția unor instituții culturale, diversificarea publicațiilor, emergența unor curente avangardiste. Înființarea Operei Naționale din Cluj, a celei din București, a Conservatorului de Muzică, a Muzeului de Etnografie a Transilvaniei, a Muzeului Militar, a Muzeului Satului e urmată de constituirea Fundației Elias, a Fundației Regale Ferdinand I, a Bibliotecii Armenești, a Societății de Difuziune Radiofonică ș.a. Acum apar o serie de reviste cu impact definitoriu asupra mentalului colectiv românesc: Gândirea, Cuvântul, Korunk, Vremea, Bilete de papagal, Arhivele Basarabiei, Axa, Revista Fundațiilor Regale, Sociologia românească, Era nouă, Cuget clar.

Tristan Tzara creează în 1916 la Zürich curentul dadaist, iar Urmuz alimentează literature absurdului cu ale sale Piese paralogice. Avangarda exprimată de opera lui Ilarie Voronca, Ștefan Roll, Geo Bogza, Sașa Pană, Barbu Brezianu ori Victor Brauner confirmă spiritul înnoitor de care e cuprinsă societatea românească. El se regăsește și într-o serie de construcții civile remarcabile: catedrala de la Alba Iulia, Academia Comercială din București, Sinagoga Mare, Institutul de Cercetări și Științe Agronomice, crematoriul Cenușa, palatal Aro, al Telefoanelor, catedrala din Chișinău, Halele Obor, Arcul de Triumf, vila Bellona, Biblioteca Academiei, Uzinele Malaxa, Academia Militară.

Românii, ca individualități, se manifestă, în țară și străinătate, cu succese notabile: Th. Pallady (cu expoziții la Paris), ing. Șt. Procopiu, H. Oberth, G. Bothezat, Gogu Constantinescu, Tr. Vuia, H. Coandă, dr. M. Ciucă, C. Paulescu, matematicianul O. Mayer, sculptorul C. Brâncuși, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Mircea Eliade își leagă numele de descoperiri, curente, fenomene ce vor intra în patrimoniul cultural al umanității. În țară se impun personalități din cele mai diferite domenii ca: G. Țițeica, D. Danielopolu, G. Murnu, M. Gaster, I. Lupaș, Th. Capidan, N. Iorga, V. Slăvescu, Șt. Zeletin, V. Pârvan, M. Sadoveanu, H. Papadat-Bengescu, I. Jalea, A. Oțetea, T. Arghezi, V. Voiculescu, N. Ghica-Budești, Gh. Ionescu-Șișești, C. Nenițescu, M. Minovici, C. Brăiloiu, Gr. Moisil, M. Manoilescu, C. Bușilă, A. Dragomir, H. Hulubei, D. Barbilian, Gh. Spacu, L. Blaga, M. Caragiale, Al. Sanielevici, I. Iser, Dărăscu, Petrașcu, Șt. Popescu, Fr. Rainer. Ei și opera lor justifică de ce, peste decenii, răstimpul interbelic e apreciat cu nostalgie. Cel mai expresiv apare înfățișată această perioadă în cele patru volume ale Enciclopediei României publicate sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti.

Tonul general poate fi optimist, percepția ulterioară înfrumusețată, dar realității cotidiene nu i-au lipsit accentele dramatice, manifestările aberante, eșecurile și chiar crimele. Poate personajul de care s-a vorbit cel mai mult în toți acești ani, aflat ca într-o vitrină, a fost principele, apoi regele Carol al II-lea. Mereu în răspăr cu regulile de comportament impuse unui viitor monarh, pătimaș, proteic, arghirofil, inteligent și charismatic, principele moștenitor contractează, în vremea primului război, o căsătorie morganatică, se căsătorește din nou cu o principesă grecoaică, renunță la tron (ca să ducă o viață anonimă în străinătate alături de altă femeie iubită), revine asupra hotărârii și își începe, la 8 iunie 1930 (ziua Restaurației), o domnie de zece ani, plină de lumini și umbre. Personalitatea sa și-a pus pecetea asupra epocii, și judecata istoriei continuă și azi să fie împărțită în ce privește meritele și vinovățiile sale. A cauționat ori provocat mulțime de fapte, pe unele nu le-a putut evita, de altele a fost depășit, sfârșind în 1938 cu instaurarea dictaturii personale.

Una dintre consecințele imediate ale Primului Război Mondial a fost restructurarea, formarea, divizarea ori dispariția partidelor politice. Dintre tradiționalele partide liberal și conservator, doar cel dintâi va supraviețui, schimbat și el semnificativ, cu disidențe și lupte intestine. Celălalt se prăbușește imediat după expropriere, odată cu clasa marilor proprietari care îl animase. Capitalul politic al transilvănenilor, cu o etică oarecum deosebită de a regățenilor, se va topi în creuzetul politic de la București, reușind la un moment dat, în 1928, sub forma Partidului Național-Țărănesc, să preia conducerea țării.

Dar perioada interbelică cunoaște și fenomene care, până la urmă, vor configura istoria României pentru mai bine de 80 de ani, și anume cele legate de apariția formațiunilor politice extremiste. Cu motivațiile bine-cunoscute ale mântuirii neamului, ale egalității sociale, profitând de crizele economice periodice, atât comuniștii, cât și legionarii își recrutează aderenți și instituie practici contrare vieții democrate. Susținute, moral și material, de Rusia sovietică și de Germania nazistă, acestea incită la greve, manifestații studențești, comit atentate și nu ezită, atunci când autoritățile statului încearcă neutralizarea lor, să treacă la lichidarea fizică a unor oameni politici. E cazul lui I.G. Duca în 1933 și al lui Armand Călinescu în 1939. Interzicerea Partidului Comunist (în 1924), anihilarea rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar ori execuția publică a unor legionari nu îi descurajează pe fanatici. Unii dintre ei participă, în tabere diferite, la Războiul Civil Spaniol. Trebuie observat însă că, pentru moment, extrema dreaptă e mai puternică și în urma alegerilor din 1937 obține 15% din sufragiile electoratului. Guvernul Goga–Cuza este expresia politică a acestei orientări.

Cedarea sistematică a democrațiilor occidentale în fața politicii revanșarde germane, ineficiența vădită a Micii Înțelegeri, ca și precaritatea pactului Înțelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia), amenințarea rusească în continuă creștere – totul dublat de conflicte sociale acute în interior – determină situația României într-o Europă ce se îndreaptă inexorabil spre război.

Carol al II-lea vede salvarea țării în instituirea dictaturii, ceea ce echivala cu dispariția partidelor politice, reprimarea brutală a mișcării legionare, conducerea țării (împărțită în ținuturi având în frunte rezidenți regali) prin Consiliul de Coroană. Singurul partid admis va fi Frontul Renașterii Naționale, mai apoi Partidul Națiunii. E primul partid unic, de masă, din istoria României.

Ascensiunea nazismului și a bolșevismului (materializată, în ce ne privește, în Pactul Ribbentrop–Molotov din 1939), conjugată cu garanțiile anglo-franceze oferite României, formează fundalul pe care se desfășoară dictatura carlistă până la abdicarea monarhului (6 septembrie 1940). Într-un efort disperat de a rămâne în afara conflictului mondial ce se profila la orizont, România inițiază „Blocul neutrilor“. La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei, inevitabilul se produce: începe al Doilea Război Mondial. Ajutorarea refugiațilorpolonezi, dependența economică sporită de Germania hitleristă, retragerea din Societatea Națiunilor dovedesc că neutralitatea era o himeră. Anul tragic 1940 marchează amputări teritoriale severe: Basarabia și Bucovina de Nord (prin ultimatumul sovietic din 26–28 iunie), Transilvania de Nord (prin Dictatul de la Viena din 30 august), Cadrilaterul (prin cererea Bulgariei din septembrie) sunt smulse din trupul țării.

Regele nu-și făcuse datoria, încât a trebuit să plece. La 6 septembrie, abdicarea era un fapt consumat. Îi urmează pe tron fiul său Mihai, dar conducerea efectivă și-o asumă generalul Ion Antonescu (în colaborare cu legionarii), ceea ce antrenează fără echivoc intrarea României, devenită stat național-legionar, în tabăra Axei (adică aderarea la pactul tripartit – Germania, Italia, Japonia – și ieșirea din Înțelegerea Balcanică). Fața României tradiționale se schimbă de la o zi la alta: bunurile evreiești sunt confiscate (prin „românizare“), iar legionarii se dezlănțuie într-o formă degradantă pentru imaginea democratică de altădată. Le cad victime mii de oameni. Între aceștia, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și cei măcelăriți în închisoarea Jilava. La începutul anului 1941, generalul Antonescu pune capăt dezmățului legionar înăbușind rebeliunea acestora. În același timp, țara se îndreaptă dramatic spre conflictul armat. Militarizarea instituțiilor, mobilizările succesive, aplicarea tratatului economic româno-german, prezența misiunii militare a Reichului și plebiscitul privind politica generalului (99,9% – o cifră ce se va repeta obsedant în următorii 50 de ani – dintre români o încuviințează) exprimă dictatura antonesciană.

La 22 iunie 1941 armata română trece Prutul pentru recuperarea Basarabiei cotropite de sovietici. România intră – doar prin voința lui Antonescu, fără vreun document oficial de alianță – într-un război de trei ani la capătul căruia aveau să înceapă o desfigurare, o înstrăinare și o mutilare morală fără precedent a ființei. Succeselor inițiale de pe front le urmează retrageri „strategice“, colaborări anevoioase cu Wehrmachtul, înfrângeri soldate cu zeci de mii de morți (143 000 numai la Stalingrad).

Sute de mii de evrei și țigani sunt deportați în Transnistria și doar o parte a lor aveau să poată reveni, după chinuri cumplite. Ceilalți au pierit, victime ale statului ai cărui cetățeni erau. Acestei politici de deportări i se adaugă masacrele comise împotriva evreilor în Moldova, în perioada premergătoare intrării în război, și crunta represiune contra lor după ocuparea Odessei. Sub presiunea evenimentelor de pe front și confruntat cu intervențiile unor personalități române și străine, Antonescu e silit să renunțe la noi deportări, dar răul cel mare fusese făcut.

Coaliția Națiunilor Unite începe să-și facă simțită prezența prin bombardamente cumplite, în primul rând împotriva zonei petrolifere Prahova – una dintre principalele surse de aprovizionare ale armatei germane. La 4 aprilie 1944, Bucureștii sunt loviți îngrozitor de un bombardament american. Singura salvare era ieșirea cât mai grabnică din alianța cu Germania.

Discuțiile repetate între surzi – Hitler–Antonescu –, convorbirile de la Cairo ale emisarilor partidelor democrate (PNL, PNȚ) cu reprezentanții puterilor occidentale, cele de la Stockholm dintre diplomații români și ambasadoarea sovietică Aleksandra Kollontai, toate căutau soluția optimă de prezervare a ființei statale. Antonescu se socotea legat moral de soarta Reichului, cu care începuse războiul, încât singura formulă posibilă rămânea îndepărtarea lui de la conducere.

Aceasta a venit prin lovitura de stat de la 23 august 1944, când regele Mihai a dispus arestarea mareșalului, iar România a întors armele împotriva Germaniei. Până la data de 12 septembrie, când în sfârșit s-a semnat Convenția de armistițiu cu Națiunile Unite, sovieticii au continuat să ia prizonieri români (130 000 de persoane), iar cooperarea armatei pe frontul de vest a însemnat decimarea sistematică a unităților românești trimise în linia întâi. Divizia Tudor Vladimirescu (formată din prizonieri români îndoctrinați în lagărele sovietice) a apărut pe străzile Bucureștilor, iar comuniștii au început să facă, peste noapte, legea pe pământul românesc.

Colaborarea românilor, redusă la început la cei circa 800 de comuniști ieșiți din ilegalitate, s-a extins cu participarea oportuniștilor, ignoranților, naivilor ori a disperaților pur și simplu. În sfera politică, guvernul Petru Groza, instaurat sub presiunea sovieticilor la 6 martie 1945, a început opera de anihilare a reprezentanților partidelor tradiționale prin metode necunoscute până atunci românilor: alegeri parlamentare grosolan falsificate, campanii denigratoare de presă, mai cu seamă prin nou apăruta Scânteie, manifestații provocatoare, procese răsunătoare, soldate cu ani grei de temniță la Aiud, Sighet, Gherla, Făgăraș ș.a. Harta locurilor de detenție a românilor din rațiuni politice, până în 1964, este una dintre cele mai „populate“ din spațiul aflat sub tutela sovietică. Rând pe rând, au fost înlăturate toate formațiunile politice, altele decât cele aflate sub obediența strictă a PCR.

Și în domeniul economic țara a asistat neputincioasă la aplicarea arbitrară a armistițiului, care a însemnat un volum uriaș de bunuri confiscate, rechiziționate, capturate de ruși; constituirea societăților mixte româno-sovietice (sovromuri) de exploatare a resurselor țării în primul rând în folosul ocupantului; reforma agrară (1945), preludiu al calvarului colectivizării și al desființării proprietății private. Raționalizarea drastică a bunurilor de consum, introducerea cartelelor și în același timp a cotelor la care țăranii erau siliți față de stat s-au făcut paralel cu înființarea discretă a magazinelor „cu circuit închis“ pentru aprovizionarea înlesnită a activiștilor de partid. Seceta din 1946–1947 n-a făcut decât să accentueze coșmarul. Scoaterea din casele proprii a mii de români etichetați drept „burghezi“ (profesori, ingineri, doctori, avocați, actori), „bandiți burghezo-moșierești“ ori chiaburi și instalarea în ele a acelorași activiști a însemnat, de la o zi la alta, un transfer de statut social impus, de la o stare dobândită prin muncă, educație, tradiție, la un grup de oportuniști, cunoscători șovăielnici ai lozincilor de moment. Propriile conflicte intestine din sânul Partidului Comunist, orchestrate și susținute de sovietici (cu victima cea mai mediatizată în ultimii 60 de ani, Lucrețiu Pătrășcanu) dovedeau că ultima grijă a noilor „părinți ai patriei“ era bunăstarea și liniștea populației.

Brutalitatea administrației și spălarea creierelor, înfăptuită în primul rând cu ajutorul cumplitei poliții politice – Securitatea (înființată oficial în 1948) –, au introdus un climat de spaimă, de automatizare a indivizilor, de încercare disperată de supraviețuire, echivalente cu o traumatizare generală a societății românești. Introducerea cenzurii, interdicția de a călători peste graniță, inducerea păcatului de a avea rude în străinătate, eliminarea din circuitul public, doar în 1948, a peste 8 000 de titluri de cărți (între care aproape toată opera lui M. Eminescu, N. Iorga, Gh. Brătianu, L. Blaga), apariția unor instituții culturale mixte (ARLUS, Muzeul Româno-Rus), munca „voluntară“ pe șantiere și întrecerile după pilda lui Stahanov, siluirea istoriei naționale, în formula standard a unui manual unic elaborat de subinginerul în construcții M. Roller, epurările din armată, administrație, învățământ, spitale, introducerea noțiunii de „origine sănătoasă“ și, deasupra tuturor, spectrul arestărilor – acestea începeau să însemne România, țară învinsă, supraviețuind în umbra amenințătoare a Rusiei lui Stalin. Statutul de cobeligeranță la care românii ar fi fost îndreptățiți le-a fost refuzat la Conferința de pace de la Paris, din 1946–1947.

Abdicarea forțată a regelui Mihai (la 30 decembrie 1947) punea capăt vieții constituționale de până atunci și românii, ca să supraviețuiască, trebuiau să-și găsească, fiecare în parte, în familie ori în grup organizat, un modus vivendi. Unii au refuzat compromisul, fatalitatea și s-au înrolat în mișcarea de rezistență. Dimensiunile ei au ieșit la iveală abia după prăbușirea regimului totalitar.

Nu a existat componentă a vieții politice, sociale, economice ori culturale care să nu fie modificată, schimbată – de cele mai multe ori în sens restrictiv –, aceasta în cazul când n-a dispărut cu totul. Termenul atât de uzitat în epocă al „epurărilor“ a însemnat concedierea totală a personalului MAE (la ordinul Anei Pauker), înlocuirea juriștilor (avocați, judecători, procurori) cu asesori populari abia școliți (măsură operată de Lucrețiu Pătrășcanu), schimbarea structurii Academiei (în 1948 și-au pierdut titlul 98 de membri și au fost cuprinși oameni de cultură dispuși să coopereze cu puterea). Învățământul, mai ales cel din sfera științelor sociale, s-a transformat într-o îndoctrinare sistematică prin cursuri de marxism, socialism științific și istoria URSS, primenite și ele periodic după cum evolua climatul politic. Școala Jdanov, mai apoi Ștefan Gheorghiu, a devenit pepiniera de noi dascăli ideologici. Învățământul religios a fost suprimat, iar Biserica Greco-Catolică desființată (1948). Slujitorii ei au luat calea temnițelor, a martiriului, ca în primii ani de creștinism. Ca să supraviețuiască, Biserica Ortodoxă Română a trebuit să coopereze într-o formă neobișnuită până atunci cu autoritățile laice, inclusiv cu Securitatea.

Naționalizările succesive (a întreprinderilor, locuințelor, cabinetelor medicale etc.), reformele monetare, sporirea impozitelor au însemnat de fapt sărăcirea în primul rând a clasei de mijloc, principalul factor dinamic într-o societate normală. Reorganizarea teritoriului, renunțarea la județe în favoarea regiunilor și a raioanelor, constituirea gospodăriilor Agricole colective, evacuările brutale din zonele frontaliere și expedierea celor dislocați în Bărăgan au însemnat tot atâtea drame pentru dezvoltarea firească a familiilor, a colectivităților închegate de sute de ani.

Măsurile coercitive care au vizat pe aproape toată lumea (nici activiștii de vârf nu erau scutiți – vezi cazurile Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi) erau întreținute și de continue delațiuni, practică ridicată la rang de comportament etic exemplar.

Dar represiunea nu putea rămâne la nesfârșit un scop în sine. Societatea românească astfel pregătită trebuia să producă, spre a supraviețui, dar și să facă dovada, în exterior, a superiorității noii orânduiri. Din acest punct de vedere a fost un consum de muncă uluitor pe șantiere (Canalul Dunăre–Marea Neagră, hidrocentrale, drumuri, porturi), ca și la ridicarea nenumăratelor fabrici, complexuri, instituții și stațiuni de cercetare etc. O industrializare accelerată, încercarea de a valorifica resursele indiferent de costuri, parallel cu sporirea birocrației și a măsurilor restrictive ordonate de PCR, forță conducătoare unică, dau în anii 1950–1960 iluzia prosperității. Curând, politica aceasta își va dovedi falimentul, și plata ei s-a făcut pe seama scăderii dramatice a nivelului de trai al populației.

S-au construit atunci mari complexuri industriale: Electroputere, Electronica, Semănătoarea, Autobuzul, Steagul Roșu, Săvinești, rafinăria de la Brazi, fabrica de la Pipera, combinatul de la Galați, fabrica de penicilină din Iași etc. A început amenajarea unor bazine hidroenergetice (Bicaz, Porțile de Fier). Și construcțiile civile ajung să împânzească țara (hotelurile de pe litoral, Casa Scânteii, studioul Buftea, Opera, Sala Palatului). Noile cartiere – Balta Albă, Drumul Taberei, cu blocuri-dormitor – la fel și în provincie – se fac adeseori prin demolări, distrugeri de vechi monumente, care afectează structura identitară a comunităților urbane. Cum populația orășenească se împrospătează violent, prin aducerea de locuitori din alte zone, adesea rurale, noile locuințe sunt bine-venite. În ele va locui „omul nou“. În 1970, 71% din populația Bucureștilor provenea din alte localități.

Institute de cercetare (ale Academiei, Institutul de Geriatrie, IPROMET), muzee (al Literaturii, al Ceasului, la Ploiești, cel de etnografie din Poiana Sibiului, de Artă), uniuni de creație (ale artiștilor plastici, scriitorilor, muzicienilor), formațiuni muzicale (Madrigal) dezvoltă o suprastructură politizată, dar a cărei valoare rămâne extraordinară. Producția de carte, de o bogăție excepțională, distribuită în mare măsură prin lanțul de biblioteci publice gratuite, transformă lectura într-o obișnuință a multor români. La fel de benefic, cu o rezonanță admirabilă la public, va fi în acești ani și teatrul. Realizările științifice, culturale, artistice îngăduie participarea la manifestări internaționale. Unele se organizează chiar în țară (Festivalul Enescu). Aspectele de constrângere, de filtrare a participării rămân bine ascunse și imaginea României se ameliorează simțitor pe arena internațională. Intrarea în UNESCO, încheierea de acorduri de cooperare culturală (crearea Asociației de Studii Sud-Est Europene), ori economică (participarea la FAO, la agenția nucleară de la Viena), succesele răsunătoare ale sportivilor noștri, medierea în conflicte internaționale (precum cel chino-sovietic) – toate dau senzația revenirii României în marea familie europeană. A fost vorba de o liberalizare „controlată“. Căci plecarea trupelor sovietice de ocupație (începând din 1958), atenuarea bruierii posturilor de radio occidentale, emigrarea evreilor, sașilor și șvabilor (contra cost), eliberările din închisoarea de la Sighet, deschiderea Târgului Internațional București, declarația din aprilie 1964 (echivalând cu o încercare de degajare de sub tutela Moscovei), lichidarea sovromurilor au avut un revers: colectivizarea forțată și înăbușirea sângeroasă a revoltelor țărănești prilejuite de acest proces, folosirea criminală a pedepsei capitale, participarea la Tratatul de la Varșovia și la CAER, impunerea unor cote aberante, procese de sabotaj închipuit ori pentru lectura unor cărți aflate la index (cazul Noica), schimbarea numelor satelor pentru pierderea – a câta oară? – a identității comunitare, ortografierea limbii române în sens slavizant etc., etc.

Societatea românească evolua silnic, nu firesc, după programe impuse cel mai adesea de sovietici și aplicate de o oligarhie națională cooperantă.

În 1965, când România făcea eforturi disperate să se desprindă de tutela sovietică și să-și afirme propriul sistem cu valențe marcat naționale, s-a petrecut un eveniment ale cărui semnificații și dimensiuni aveau să fie percepute și înțelese treptat de societatea românească. Din luptele interne declanșate între comuniști la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să iasă victorios Nicolae Ceaușescu. Acesta și-a construit cu vicleană migală cariera, practicând izolarea adversarilor, populismul autoritar și naționalismul înșelător pentru occidentali, dar și omogenizarea prin sărăcie și multiple constrângeri a societății românești. Cei 25 de ani de conducere cu mână de fier și mănușă de sârmă au însemnat sute de vizite în străinătate, alături de soția sa, cu tot cortegiul de onoruri, decorații, titluri academice, și semnarea unor contracte economice de cele mai multe ori nerealiste, căci au supus România unei industrializări sufocante, incapabile să facă față noilor tehnologii de pe piața internațională.

Din perspectivă istorică, sfertul de veac ceaușist este un răstimp extraordinar de alternanță a măsurilor coercitive cu o părelnică liberalizare, ceea ce avea să stârnească nu de puține ori admirația străinilor și să nască cohorte de nostalgici după trecerea lui. Numeroasele vizite făcute și primite (Charles de Gaulle, Richard Nixon, Konstantin Caramanlis, Reza Pahlavi, Gustav Heinemann, Margaret Thatcher, Golda Meir, Henry Kissinger, Helmut Kohl, François Mitterrand, V. Giscard d’Estaing), inițiativele diplomatice, intrarea României în Grupul celor 77, găzduirea unor congrese internaționale (de promovare a limbii latine, de fizică, bizantinologie, istorie, bronhopneumologie), organizarea colocviului Brâncuși, a expoziției internaționale „Medicina ’86“, participarea la Conferințele Pugwash, la lucrările UNICEF, lansarea conceptelor de „neamestec în treburile interne“ ori „nerecurgere la forță“, ca și constituirea unor societăți mixte de tipul Rombac sau Oltcit propulsau neîndoios România în rândul țărilor active, dinamice, puternic implicate în viața internațională. Momentul de maximă popularitate în afară și de succes al politicii lui Ceaușescu rămâne poziția acestuia în cazul invadării Cehoslovaciei.

Au fost și alte semnale salutare: începe construcția de locuințe proprietate personală; se înființează policlinicile cu plată, apar mandatarii pentru exploatarea unor restaurante. E reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu (dar nu și „bandiții“ care fuseseră ținuți în temnițe până în 1964) și înfierat marele torționar Al. Drăghici. Împrumuturile contractate în străinătate par să ajute la dezvoltarea industriei proprii (între altele, se dă în exploatare centrala nucleară de la Cernavodă). România participă la numeroase șantiere în Africa, țările arabe, Grecia, iar diversificarea industriei creează locuri de muncă.

Dar există și un revers, și acesta e copleșitor. Din toate vizitele în străinătate, cuplul Ceaușescu e impresionat mai cu seamă de cele văzute în China și în Coreea de Nord: manifestații mamut pentru „conducătorul iubit“ și o ingerință diabolică în viața individului. Dacă cultul personalității ia proporții ridicole, constituind un divertisment în cenușiul cotidian românesc (grăitoare rămâne și producția de bancuri pe această temă), cu expoziții, decorări, adjective ornante („geniul Carpaților“), unele măsuri erodează și traumatizează societatea noastră. Interzicerea avorturilor (măsură în urma căreia au murit 11 000 de femei) și nașterea unor copii nedoriți („decrețeii“), obligativitatea catalogării bunurilor de patrimoniu (precum banalele cești Rosenthal), subordonarea vieții intelectuale directivelor de partid, diminuarea rolului Academiei (între altele, prin apariția Academiei de Științe Sociale și Politice), suspiciunea paroxistică față de străini, închiderea mai tuturor caselor memoriale, restrângerea spațiului de locuit la 8 m² de persoană (cu excepția activiștilor și a celor din sistemul represiv), raționalizarea progresivă a consumului de electricitate, gaze naturale, programe TV, carburanți, introducerea cartelelor și a sistemului „rațional“ de alimentare (spre a-i feri pe români de... obezitate!), confiscarea bunurilor celor fugiți sau obligarea celor plecați legal din țară să vândă statului casele, înregistrarea caracterelor mașinilor de scris (de teama unei producții subterane de manifeste anticeaușiste) erau argumente că România dictatorului devenea tot mai mult rodul fantasmelor sale, nu o țară civilizată, îndreptățită la progres și prosperitate.

Erau și lucruri doar hilare: înlocuirea cuvântului „salariu“ cu „retribuție“, suprimarea apelativelor „domnule“, „doamnă“, interzicerea portului verighetei...

Sistematizarea localităților, „reconstrucția“ orașelor în proporție de 90% (adică distrugerea a 29 de așezări urbane și desfigurarea altor 37), demolarea brutală a sute de biserici, ca și construcțiile faraonice – Casa Poporului, Canalul Dunăre–Marea Neagră și cel Dunăre – București, desecarea nechibzuită a Bălții Brăilei au dat un caracter de unicitate negative epocii Ceaușescu. La aceasta s-a adăugat industrializarea, care a secătuit rezervele naționale, obligând chiar la import de materii prime, cum a fost cazul ani de zile cu combinatul falimentar siderurgic de la Galați, îndatorând țara și scăzând standardul de viață al românilor la un nivel pernicios. Inundațiile periodice și devastatorul cutremur din 1977 au mărit sărăcirea, operată oricum inexorabil de politica megalomană a unui cuplu tot mai rupt de realitate. Achitarea datoriei externe până în 1987, prin impunerea de noi privațiuni poporului, avea să ducă la paroxism situația României.

Raportările fictive și angajamentele entuziaste de mărire a cutărei producții n-au putut ascunde totdeauna adevărul. Remediul a fost mereu perfecționarea aparatului birocratic de partid și a celui represiv ori militarizarea – în ultimă instanță – a unor sectoare industrial (furnizarea energiei electrice, de pildă). Orice încercare de protest a fost reprimată violent (grevele din 1977 din Valea Jiului, mișcarea de la Brașov din 1987, protestele individuale ale lui Mihai Botez, Paul Goma, Doina Cornea, Dumitru Iuga, criticile lui Constantin Pârvulescu, la un congres al partidului). Criticile din afară (Europa Liberă, cancelarii de peste ocean ori europene, comitetul de la Paris pentru salvarea monumentelor istorice) doar au trecut pe la urechile lui Nicolae Ceaușescu.

Pe acest fundal sumbru, românii și-au dovedit uimitoarea capacitate de supraviețuire, de adaptare și în același timp de potențial creator. Stă mărturie opera, chiar dacă inegală ca valoare, a unei întregi pleiade de oameni de cultură care aparțin în primul rând României, nu epocii Ceaușescu: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Eugen Barbu, Ion Brad, George Oprescu, Paul Cornea, George Apostu, Emil Botta, G. Zane, Al. Paleologu, C. Daicoviciu, E. Condurachi, Eugen Simion, P. Creția, N. Balotă, I. Vlasiu, Marin Preda, R. Beligan, Virgil Cândea. Au început să apară revista Magazin istoric, care a astâmpărat inteligent setea de informație istorică a marelui public, revista Lumea, care oferea o altă imagine asupra lumii, și Secolul XX, ce permitea accesul la marile curente culturale. Producția de carte, în primul rând din clasicii literaturii universale, a însemnat un paliativ extraordinar la mizeria cotidiană.

Dincolo de retorica „dezvoltării multilaterale“ a României, de industria îmbătrânită și de utilajele depășite, rămâne inventivitatea inepuizabilă a oamenilor, capacitatea extraordinară de depășire a ceea ce părea mereu a fi ultima expresie a contrarietății și absurdului. Aceste destine individuale însumate la nivel de societate explică supraviețuirea la experimental unic din secolul XX de „făurire a omului nou“ și își așteaptă încă istoriograful călăuzit de principiul sine ira et studio.

Sfârșitul dictaturii lui N. Ceaușescu a fost caracteristic pentru cel care se rupsese de mult timp de realitate, mulțumindu-se cu raportările liniștitoare ale unor acoliți profitori. Când în jurul României regimurile comuniste se prăbușeau, când chiar URSS, prototip al totalitarismului, încerca reformele de glasnost ori perestroika, la București domnea triumfalismul de operetă. La primul semnal drastic de zdruncinare a sistemului – revolta de la Timișoara începută la 16 decembrie 1989 –, cuplul Ceaușescu a reacționat prin măsuri ce trădau încolțirea, frica disperată: introducerea stării de necesitate, catalogarea drept „huligani“ a revoltaților, represiunea bezmetică, arderea cadavrelor celor uciși, promisiuni mizere de sporire a „retribuției“ populației, căutarea „trădătorilor“. Peste o săptămână, întreaga țară era în fierbere, iar la București colaboratorii de până mai ieri îl ofereau pe Ceaușescu vindictei populare. Executarea cuplului, în ziua de Crăciun, a închis o epocă din istoria României, contradictorie, bogată în fapte, cu destine tragice și afirmări spectaculare, realizări memorabile și eșecuri teribile îndurate de o societate chemată acum să-și decidă soarta. Explozia din decembrie 1989, prin ridicarea supapei, a dezlănțuit stihiile. După ce cuplul dictatorial a devenit inofensiv, au mai fost ucise 2 241 de persoane. Teroriștii s-au aflat pretutindeni și nicăieri, iar românii și-au descoperit, peste noapte, vocația de a face scenarii privind intervenția străină, manevrele Securității, consolidarea rapidă a eșalonului doi de activiști.

Pentru mai fiecare român s-au pus probleme dilematice: să uite, să ierte, să se ascundă, să-și schimbe pielea? După un moment de euforie la începutul anilor 1990, ce a permis refacerea partidelor istorice, constituirea Asociației Foștilor Deținuți Politici, condamnarea unor căpetenii comuniste, revenirea din emigrație a unor români încrezători (precum Ion Rațiu), puterea a fost monopolizată de FSN. S-a instaurat un regim de tranziție în care și-au făcut loc măsuri reparatorii (recunoașterea calității de academician a celor scoși din înaltul for în 1948, reintroducerea orelor de religie în școli, libera circulație peste graniță, reactivarea, după 53 de ani, a vieții parlamentare, sancționarea unei legi a fondului funciar, declarația de nulitate a Pactului Ribbentrop–Molotov, revenirea la ortografia firească, de sorginte latină, a limbii române, deschiderea discuțiilor pentru retrocedarea bunurilor confiscate Bisericii Greco-Catolice, redeschiderea, după 50 de ani, a Bursei de Valori, o lege, chiar dacă incompletă, privind regimul caselor naționalizate), ca și altele, necesare pentru dorința românilor de a reveni în familia europeană: crearea diferitelor organisme ale minorităților naționale, înființarea regiilor autonome, a unor bănci și oficii valutare, a posturilor particulare de televiziune, cooperarea în zona Mării Negre, intrarea în Consiliul Europei, încheierea de acorduri cu FMI, parteneriatul cu NATO, realizarea unor reuniuni internaționale (Crans-Montana) la București, asocierea la Uniunea Europeană, respectarea embargoului impus aprovizionării Iugoslaviei cu combustibil (ceea ce va pricinui țării noastre pagube de aproape un miliard de dolari), încheierea tratatului de bună vecinătate cu Ungaria. În același timp, s-au manifestat și acțiuni contrare, ce au făcut mult rău țării: lozinca „Moarte intelectualilor!“ și chemarea, în repetate rânduri, a minerilor pentru reprimarea opoziției. Cea mai spectaculoasă manifestare a acestora a fost degajarea, după 53 de zile, a Pieței Universității din București de cei care respingeau orice formă de restaurare a comunismului.

Desprinderea de trecut s-a dovedit anevoioasă, și analiștii au legat-o de anume tradiții ale românilor care făceau ca aceștia să considere profitabilă supunerea în fața autorității. Ideea Proclamației de la Timișoara (punctul 8) de a-i elimina din viața publică pe foștii activiști, ca și lustrația la scara întregii țări nu s-au putut impune. Incidentele de la Târgu Mureș și refuzul vreme îndelungată de a permite regelui Mihai să vină în țară dovedeau persistența unor mentalități comuniste. În același timp însă, climatul de libertate era evident: activitatea Alianței Civice, câștigarea parțială a alegerilor locale în 1992 de către opoziție, vizita transformată în triumf a regelui cu ocazia Paștelui din 1992, dar și șomajul cu o rată de 10% au făcut posibilă alternanța la putere a Convenției Democrate în 1996.

Confruntată cu o corupție virulentă, o debandadă economică sub sigla prost înțeleasă a „democrației“, noua putere abordează numeroase dosare, are inițiative notabile, dar și eșecuri care peste patru ani vor fi cenzurate de electorat. Deschiderea spre Europa e evidentă, ca și revenirea la unele instituții indispensabile bunei funcționări a unei societăți libere. Deopotrivă trebuie însă plătit tribut economiei competitive. În schimb, repetatele contacte cu NATO (mai ales colaborarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace) pentru a obține intrarea efectivă în alianță marchează explicit întoarcerea nu doar sentimentală a românilor în sânul comunității europene.

În spațiul cultural, atât de izolat vreme de mai multe decenii de dialogul cu lumea savant de pretutindeni, se produc mutații benefice. Un număr impresionant de edituri și de publicații periodice se revarsă asupra publicului încă neînvățat cu informația contradictorie. Li se adaugă cele 141 de posturi de radio și televiziune de toate tipurile, pentru ca orice consumator de mass-media să rămână un dilematic: unde e adevărul?