Veacul reformelor (Secolul XVIII)

Aflate la confluența atâtor interese divergente, teritoriile române sunt, pe rând, teatru de război, obiect de negociere, spațiu de absorbție al unor influențe dintre cele mai felurite. Criza de conștiință traversată de monarhiile absolute, dialogul cu mari filosofi, între care enciclopediștii, formulele de guvernare de tipul despotismului luminat își găsesc ecoul în societatea românească. Influențele străine – austriacă, turcească (aceasta în formă fanariotă) ori rusească – sunt receptate rapid, și emergența noilor structuri economice, sociale și mentale este o dovadă a mobilității românilor, a dorinței lor de a se insera în Europa lărgită.

O exploatare eficientă a resurselor umane, un aparat birocratic a toate stăpânitor, marile și eficientele lucrări edilitare, ca și privirea binevoitoare plecată asupra populației românești majoritare de către Maria Tereza și Iosif al II-lea mai cu seamă, păreau a fi ingrediente îndestulătoare pentru „fericirea popoarelor“ de curând intrate sub ferula habsburgică.

Realitatea era mai prozaică. Secolul XVIII debutează în Transilvania recent cucerită de austrieci și în Ungaria cu revolta curuților, în fruntea cărora nu întârzie să se pună Francisc Rákóczi al II-lea, reprezentantul unei familii mereu nesupuse față de Casa de Austria.

Dar uriașul angrenaj pus în mișcare de imperiu funcționează eficient: războaiele neîntrerupte și susținerea armatei, aparatul administrativ, noile creații instituționale, opulența domeniilor senioriale, toate reclamă o capacitate financiară imensă. Și atunci fiscalitatea copleșitoare, organizarea vămilor (a oficiilor tricesimale), taxarea producției manufacturate, a importurilor, a activității companiilor negustorești – unele organizate pe criterii entice (mai cunoscute fiind cele grecești și armenești) –, restructurarea sistemului notarial, prin înregistrarea riguroasă a oricărei forme de proprietate imobilă sau mobilă, devin tot atâtea surse de venituri pentru imperiul aflat în expansiune.

Tensiunile sociale previzibile, unele generate și de configurația etnică – a Transilvaniei, de pildă, unde populația producătoare aservită, formată din iobagi ori jeleri, este mai ales românească, iar nobilimea e în primul rând maghiară –, sunt rezolvate cu mână de fier învelită în mănușă de catifea. Soluția va rezista până către sfârșitul secolului XVIII, când războiul țărănesc declanșat de Horea în 1784 zguduie monarhia din temelii și are ecou până în America. Între timp însă, se pun în aplicare principiile iluministe care câștigă toată Europa: instruirea poporului, ameliorarea condițiilor de viață, cultivarea tradițiilor proprii fiecărui neam al monarhiei, șansa, mai mult iluzorie, de a face apel la „drăguțul de împărat“.

Deosebirile confesionale (populația română majoritară fiind de credință ortodoxă) au fost rezolvate prin oferta unirii cu Roma, materializată în Biserica Greco-Catolică, cu centrul ei spiritual de iradiere Blajul. În 1754 începe astfel un lung și susținut proces de educare, luminare și întărire sufletească a românilor. Reprezentantul ilustru al acestei orientări rămâne Inocențiu Micu (Klein). Roadele oferite între zidurile Blajului se regăsesc în activitatea Școlii Ardelene, continuată și după 1800. Nivelul cultural atins de românii ardeleni la sfârșitul secolului XVIII e cel mai bine ilustrat de Supplex Libellus Valachorum– ansamblu de revendicări naționale adresate împăratului de la Viena.

La sud și est de Carpați, în primii ani ai secolului XVIII, suveranitatea Porții asupra Țării Românești și Moldovei își pierde din înțeles prin politica fățișă de desprindere de sub dominația otomană dusă de domnii Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Reacția Țarigradului nu întârzie: în locul voievozilor pământeni, vin (în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească) funcționari recrutați din 11 familii fanariote (numite astfel după cartierul stambuliot Fanar unde își aveau reședințele) sau asimilate: Callimachi, Caragea, Ghica, Hangerli, Ipsilanti, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviță, Giani-Ruset, Suțu. Unele dintre aceste familii erau românești, nu grecești.

O colonie grecească puternică exista în țările române încă de la căderea Constantinopolului (1453). Acum însă domnii fanarioți și clientela lor (dintre care mulți creditori) încep să domine toate resorturile țării, până în 1821. Oameni cultivați în majoritate și buni administratori, fanarioții trebuie să facă față cererilor sporite ale Porții (de produse, mână de lucru și bani), să-și urmărească propria îmbogățire și să guverneze în așa fel încât să domnească timp cât mai îndelungat asupra acestor mănoase provincii. Deveniți deopotrivă „ochii și urechile sultanului“ la hotarul către Occident al imperiului, ei stabilesc o rețea de spioni și informatori care comunică permanent și eficient cu capitalele europene. Secretari, preceptori, negustori, călători, medici, aventurieri fac să pătrundă ideile iluministe în spațiul românesc. Racordați la climatul înnoitor de pe continent, unii domni fanarioți realizează reforme notabile, care le devansează pe cele operate în timpul Revoluției Franceze. Constantin Mavrocordat, cu eliberarea țăranilor dependenți (1746 și 1749), premerge dispoziția asemănătoare a ministrului francez Turgot.

În vremea lor se face o organizare administrativă mai eficientă a țării, se precizează forma și cuantumul impozitelor (ajunse, vai, la 431), se codifică sistemul juridic prin apelul la vechi texte bizantine combinate cu obiceiul pământului: apar astfel Pravilniceasca Condică (1780), Codul Calimach (1817), Legiuirea Caragea (1818). Asemenea despoților luminați din Occident, fanarioții sunt preocupați de instrucția și sănătatea poporului. Academiile princiare de la Iași și București, unde predau erudiți formați la Veneția, Padova sau Ioannina (Ianina) („a doua Atenă“), sunt pepiniere de viitori intelectuali, în majoritate cu formație clasică și teologică. Ospitalitatea fanarioților face ca la Iași și București să-și găsească adăpost spirite agitate, revoluționari care vor răscoli lumea creștină din Imperiul Otoman, ca acel Rigas Velestinlis, autorul unei constituții republicane și al unui imn revoluționar, Thurios, care îndemnau popoarele balcanice la luptă împotriva opresiunii turcești.

În tot secolul XVIII limba greacă e cea a culturii. Traducerile ce încep a se face reprezintă atât un efort de desprindere de sub tutela ei, cât și o căutare, meritorie și laborioasă, de echivalențe mai cu seamă a unor noțiuni abstracte în limba națională.

Dar analfabetismul e încă atotstăpânitor. Puținele școli mănăstirești ori laice, de țară sau de oraș, oferă o instrucție sumară. Absolvenții lor nu trec de lectura unor cărți populare, ca Alexăndria, Erotocritul ori Sindipa și Visul Maicii Domnului. Cel mai adesea se mulțumesc cu predica de duminică a preotului. Prin contrast, bibliotecile unor domni din familia Mavrocordaților atrag atenția regilor francezi, care trimit emisari la București pentru a achiziționa exemplare rare.

Așezămintele spitalicești ori manufacturiere patronate de domnii din familia Ghica (de pildă spitalul Pantelimon și manufactura de la Chiperești), mănăstirile cu biblioteci (precum cea de la Văcărești), conacele, casele fortificate (cule), apeductele, fântânile, drumurile se înscriu într-un program edilitar întrerupt prea adesea, din nefericire, de războaie ori de năvălirile otomanilor din cazanele dunărene.

„Secolul fanariot“ operează o schimbare drastică și în mentalitatea oamenilor, în port, comportament, preferințe gastronomice. Moda constantinopolitană, cu strălucirea ei amintind Bizanțul, e preluată de protipendada de la București, Iași sau Craiova, dar deopotrivă imitată de vârfurile păturii lucrătoare a negustorilor, cămătarilor, arendașilor.

Ortodocși cumpăniți, originari din lumea atât de pestriță confesional a capitalei otomane, fanarioții se dovedesc toleranți în ceea ce privește acceptarea și susținerea altor culte în țările române. Așa apar în această epocă biserici luterane și catolice, ca și sinagogi. Această influență turcească, mediată hotărâtor de lumea fanariotă, între altele și printr-o stăruitoare strategie matrimonială, care face ca aproape toate familiile grecești astfel venite să se încuscrească aici cu pământeni, începe, după 1774 (tratatul de la Kuciuk-Kainargi), să fie contracarată de cea rusească.

Ofensiva puterii Nordului, în expresia concentrată a domniei țarinei Ecaterina a II-a și mai apoi a nepotului ei Aleksandru I, s-a făcut prin ocupații succesive ale pământului românesc, ce au culminat în 1792 cu stabilirea primei granițe comune și în 1812 cu răpirea Basarabiei. Venirea puhoiului rusesc a însemnat prezența ofițerilor și a soldaților, a spionilor și a călugărilor predicatori și repetarea tacticii intrusului: căsătoria cu pământence. La nivelul protipendadei, în mod paradoxal, rușii favorizează pătrunderea limbii, a bucătăriei și a modei franceze. Din acest punct de vedere, rolul femeilor va fi unul de excepție.

Străinii în trecere prin țările române (Lady Craven, Langeron) sau cei cu rosturi statornice aici ca secretari ori consuli (Del Chiaro, Boscovici, Raicevici, Recordon, Wilkinson) descriu societatea românească astfel stratificată: marea boierime, cu luxul ei orbitor și petreceri de pomină (legile somptuare ale unor domni fanarioți rămân fără efect), jocuri de cărți ruinătoare, moravuri nu totdeauna riguroase. O urmează, imitând-o servil, mica boierime, din rândurile căreia se ridică slujbașii, funcționarii de tot felul – parte a ciocoimii –, meșteșugarii și negustorii, organizați parțial în bresle (isnafuri), care-și petrec viața între atelier sau prăvălie și bâlciul ori târgul unde-și desfac marfa (după 1774 sunt peste 600 de locuri de adunare a bâlciurilor numai în Țara Românească), și țărănimea, apăsată de biruri, expusă malversațiunilor administrației, raidurilor militare străine, bolilor și ignoranței. Măsurile de protejare a țărănimii rămân mai mult retorice: precizarea impozitelor nu înseamnă diminuarea lor. Ba, I.G. Caragea introduce chiar o dare preventivă, grosăritul, spre a evita intrarea în pușcărie...

Ultima categorie socială socotită în legislația vremii „bun de mână moartă“, țiganii (de curte, mănăstirești, ursari, aurari, lingurari ș.a.) sunt oamenii cei mai defavorizați de soartă.

Străbătând șleaurile pline de praf, noroi ori nămeți ale țărilor române, străinii rămân impresionați mai ales de frumusețea femeilor și a costumului popular, ca și de numărul mare de biserici.

Dar, dacă această margine de Europă începe să intereseze tot mai mult pe străini – nemți, francezi sau englezi –, care includ și teritoriile române în acel Grand Tour cu care se simțea dator orice om de lume din Occident, gestul nu este nici pe departe reciproc. Românii nu prea circulă dincolo de hotarele lor, cu excepția hagiilor și a negustorilor care mai coboară în Grecia, făcându-și în prealabil testamentul. Radu Dudescu, care, ajuns ca prin minune la Paris, unde, în plină epocă napoleoniană, în condițiile în care zahărul era o raritate din cauza războaielor, îl presară pe drumul către Versailles ca să-i dea iubitei senzația că e iarnă, rămâne o figură singulară prin ce face și prin locul de unde vine.

Secolul fanariot a fost criticat cu furie și patimă de istoricii veacului următor, începând cu Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu. Ei și urmașii lor au văzut în guvernarea fanarioților explicația decalajului nostru cultural față de Europa, a moravurilor pervertite, incapacitatea de organizare pe termen lung, o anume versatilitate în relațiile interumane.

Evidența cere să acceptăm câte ceva din aceste susțineri. Pe de altă parte, le datorăm fanarioților legăturile cu Europa din acest răstimp, mult mai profunde, mai subtile și mai însemnate decât lasă să se vadă o privire superficială asupra domniilor lor. Înflorirea culturii de expresie grecească, în asemenea măsură încât se poate vorbi de „o limbă grecească din principate“, oarecum deosebită de cea de pe pământul elen, a însemnat cultivarea a mii de oameni, greci și români. Aceștia din urmă, după puteri, odată instruiți, aveau să devină promotori ai culturii naționale. Între ei, un rol de seamă l-au jucat poeții Văcărești.

Biserica, aflată deopotrivă în obediența fanarioților – aproape toți mitropoliții de la Iași și București din acest răstimp sunt greci –, a contribuit la disciplinarea clerului, la comentarea și tipărirea unei literaturi liturgice remarcabile în centrele monahale de la Neamț, Râmnic, Buzău sau Argeș.

În sfârșit, fanarioții nu pot fi percepuți ca dușmani ireductibili ai românilor, ca unelte oarbe ale osmanlâilor. Propriile lor idealuri de independență, de înfăptuire a „marii idei“ care însemna renașterea Bizanțului, comunitatea de religie, înrudirile cu atâtea familii românești, care au dus practic la împământenirea multor neamuri, cum e cel al mitropolitului Dosithei Filitti, ne îndeamnă să-i privim ca pe niște înaintași. Când contractul lor cu societatea românească și-a epuizat toate valențele, aveau să fie înlăturați. Acest lucru s-a întâmplat în 1821.