Veacul naționalismelor (Secolul XVII)

În interior, confruntările dintre boieri (nobili în Transilvania) și domni (principi) au continuat. Punctul culminant este atins în a doua jumătate a secolului prin conflictul dintre Băleni și Cantacuzini, în Țara Românească. Cauzelor anterioare li se alătură, în mai mare măsură, opțiunile divergente ale diferitelor grupări în materie de politică externă. Tabăra prootomană rivalizează tot mai acut, mai ales în a doua jumătate a secolului XVII, fie cu cea habsburgică, fie cu cea nou apărută, prorusească. Deja în 1656, Gheorghe Ștefan încheia un tratat cu țarul. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, Toma Cantacuzino trece cu un corp de oaste în tabăra țarului rus Petru I, iar Dimitrie Cantemir (al cărui tată încheiase, în secret, un tratat cu Habsburgii) optează tranșant și perdant pentru tabăra rusă.

Conflictele interne sunt alimentate și de înfruntări cu caracter „național“. În acest spațiu se întâlnesc trei „naționalisme“: cel românesc, cel unguresc și cel grecesc. Ungurii, care își mențin poziția dominantă asupra românilor în Transilvania, luptă pentru renașterea statului lor, dar tot în formula „Daciei“. De altfel, în 1627, Gabriel Bethlen cere acordul Porții pentru un astfel de proiect, după ce înaintașul său, Gabriel Báthory, ocupase, în 1611, Târgoviștea și se intitulase „principe al Transilvaniei și al Valahiei Transalpine“. Același Báthory, în dorința de a elibera nația sa de amenințarea Curții imperiale din Viena, se amestecă în Războiul de 30 de Ani ca aliat al suedezilor și chiar al lui Richelieu.

În Țara Românească și Moldova, conflictul latent dintre boierii pământeni și grecii sosiți de curând, care au tendința de a crea „camarile“ la Curte, izbucnește violent în 1611, 1630, 1631 (când Leon Tomșa dă un așezământ pentru reglementarea disputei, reînnoit în 1668).

Amintirea lui Mihai Viteazul nu este uitată: cel puțin până la jumătatea veacului al III-lea, „Dacia“ românească rămâne un obiectiv deschis asumat și de Radu Șerban, și de Mihnea. Cel din urmă merge până acolo încât dă semnalul revoltei antiotomane imitându-l pe Mihai Viteazul: adună toți creditorii otomani și le dă foc, în 1659.

În plan cultural, accentul pus pe limba română și scrierile tot mai numeroase care vorbesc despre originea latină a românilor, despre unitatea lor, confirmă trăsăturile vieții politice enumerate până acum. Apar primele culegeri de texte (1646, în limba română, la Iași; în Transilvania, în 1653, Approbatae Constitutiones; o Carte românească de învățătură sau Cazania lui Varlaam, 1643, a circulat în toate cele trei țări române); Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc (al aceluiași autor, mitropolitul Varlaam) se tipărea în 1645; mitropolitul Simion Ștefan traduce în română Noul Testament (1648); iar mitropolitul Dosoftei traduce în versuri Psaltirea lui David. În Transilvania, văduva lui Gheorghe Rákóczi I înființează, în 1657, o școală în limba română la Făgăraș, iar în 1675 sinodul de la Alba Iulia hotărăște suspendarea preoților care slujeau în slavonă, nu în română. În 1679, mitropolitul Dosoftei cere și el introducerea limbii române în locul slavonei în serviciul religios. Peste nouă ani, în 1688, apărea la București prima traducere integrală a Bibliei.

Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir scriu, cu argumente lingvistice, arheologice și istorice, contra teoriilor despre pustiirea Daciei, care falsificau originea și continuitatea românilor în acest spațiu. Literatura română se îmbogățește cu scrieri filosofice, cu relatări de călătorie (Milescu în China), cu lucrări semnate de Dimitrie Cantemir, cu caracter etnografic (Descriptio Moldaviae) sau despre istoria islamului și a Imperiului Otoman, rămase de referință până astăzi.

Vasile Lupu, domn în Moldova, a fost și unul dintre marii protectori ai ortodoxiei sud-dunărene și din Orient. Mitropoliții se alegeau cu voia lui, iar darurile sale către Sfântul Munte și către alte lăcașuri erau comparate cu cele făcute de foștii împărați bizantini.

Sfârșitul de secol aduce, în primul rând, schimbarea actorilor de la granițele celor trei principate românești. Imperiul Austriac reușește să ia în stăpânire Transilvania, iar Rusia, după o primă tentative nereușită, se va instala, în secolul următor, pentru mai bine de 200 ani, cu granița lângă noi.

Venirea austriecilor a adus o importantă modificare în viața religioasă a românilor din Transilvania. O parte a lor acceptă unirea cu Biserica Romei (în 1697), păstrându-și unele elemente de ritual, sub denumirea de greco-catolici.