Veacul naționalităților (Secolul XIX)

Viteza de sincronizare a societății românești cu marile fenomene europene sporește considerabil, încât la 1848 românii sunt parte a revoluției europene. Aceeași simultaneitate – la dimensiunea timpului istoric – se constată în procesul de închegare a statelor naționale moderne Germania, Italia și România.

Veacul îl deschide Tudor Vladimirescu, pandurul înrolat odinioară în trupele de voluntari care mărșăluiau în Balcani trimise de Maica Rusie să-i apere pe creștini. Dar cel care declanșează o adevărată revoluție, „domnul Tudor“, privit de țărani ca un salvator și intrat în legendă, chiar în viață fiind, pentru disciplina impusă trupelor sale, nu găsește un limbaj comun cu grecul Alexandru Ipsilanti, șeful Eteriei. Mândru, trufaș, aventuros, crezându-se ocrotit de țarul Aleksandru I, acesta era convins că putea elibera Elada declanșând o acțiune antiotomană de pe pământul românesc. În această schemă nerealistă, bravul pandur ar fi trebuit să i se supună necondiționat. Dar țelurile le erau deosebite și confruntarea inevitabilă. Ipsilanti îl ucide pe Tudor la Târgoviște, în mai 1821. Refuzul țarului de a sprijini Eteria și invazia otomană în Țara Românească aveau să facă restul: eteriștii sunt măcelăriți, Ipsilanti se pierde într-o închisoare austriacă.

Pentru români există și o parte bună: revenirea, după mai bine de un secol, la domnii pământeni.

Grigore al IV‑lea Ghica și Ioniță Sandu Sturdza sunt numiți de sultan pe câte șapte ani, însă sub supravegherea atentă a rușilor. În vremea lor se aude tot mai puternic glasul boierilor mici și al ciocoilor, care pretind egalitate de tratament cu protipendada în materie de impozite, privilegii, acces la slujbe. Omniprezența rușilor (consuli, agenți, spioni, instructori, călugări) lasă cu greu să răzbată vocea țării. Și totuși acum, în al treilea deceniu al secolului XIX, apar numeroase proiecte de reformă, noțiunile de „patriot“, „republică“, „egalitate“ încep să fie dezbătute și conștientizate de un număr sporit de cetățeni. Tot mai mulți locuitori ai Principatelor Dunărene înțeleg decalajul cultural față de Transilvania, în primul rând, apoi faţă de Europa, în general. Apar societăți literare, curentul antigrecesc de la nivel politic se extinde și în ceea ce privește învățământul, exprimat atât de viguros până atunci în așezămintele existente la București și Iași.

Trecerea de la viața cu pecete orientală spre valorile europene se face anevoios, contradictoriu, cu nenumărate stângăcii. Un obstacol esențial în dezvoltarea societății românești până dincolo de mijlocul secolului îl constituie războaiele. Provocate de alții, duse fără vreun profit pentru principate, ele au constituit răstimpuri dramatice, marcate de ocupații, rechiziții, epidemii, pierderi de vieți omenești.

Septenatul primilor domni pământeni se încheie cu izbucnirea Războiului ruso-turc din 1828–1829. Odată războiul încheiat prin pacea de la Adrianopole din septembrie 1829, Principatele Dunărene par a avea din nou o șansă. Monopolul comercial otoman se atenuează considerabil. Circulația pe Dunăre se liberalizează, și ocupația militară rusească, odată trecute excesele îngrozitoare ale rechizițiilor, se confundă cu administrația benefică, în cea mai mare măsură, a contelui Pavel Kiseleff. Acum se elaborează Regulamentul Organic, ansamblu eteroclit de legi care pune însă ordine în mai toate compartimentele vieții sociale, economice, politice și culturale ale ţărilor române. În plus, redactarea asemănătoare pentru Țara Românească și Moldova induce o dată în plus în mintea contemporanilor ideea unirii celor două principate.

Regulamentul Organic, formă incipientă de Constituție, e valabil, cu unele amendări din 1851, până la Convenția de la Paris din 1858. Elementele de modernizare sunt vizibile. Apar instituții indispensabile: armata, rețeaua școlară (dezvoltată semnificativ la sate), arhive, spitale dirijate de o Eforie. Urbanismul constituie o preocupare majoră, reflectată între altele în structura stradală a noilor orașe Alexandria sau Turnu Severin. La București, Iași, Galați, Craiova, Buzău apar grădini publice, canalizări, case construite de arhitecți, podiri sau pietruiri de ulițe, iluminatul cu felinare, servicii municipale (pompieri, ecarisaj, se scot cimitirele din perimetrul orașelor), farmacii, ținute mai toate de nemți. În 1829 apar primele ziare: Curierul românesc la București, scos de Ion Heliade Rădulescu, și Albina românească, tipărită de Gh. Asachi la Iași. Cabinete de lectură, cluburi, librării, muzee, o încercare de bibliotecă publică la București (materializată abia în 1838) sunt expresia interesului românilor pentru informare, cunoaștere, educare. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit în 1837, fascinează lumea românească prin bogăția lui.

Într-un climat politic incert, cu o legislație a cărei aplicare provoacă răscoale țărănești, ocupația rusească încetează și în fruntea principatelor sunt numiți, în mai 1834, Alexandru D. Ghica, la București, și Mihail Sturdza, la Iași.

Rusia face în principate un experiment: acceptă creații instituționale, circulația dirijată a informației, plecarea la studii în străinătate (așa se va școli, în primul rând la Paris, aproape toată generația pașoptistă; Mihail Kogălniceanu, trimis de vodă, e silit a se duce la Berlin). Are în același timp grijă să evalueze riguros potențialul uman și material al Ţării Româneşti și Moldovei sub forma recensămintelor (din 1831 și 1838). Acesta din urmă devansează cu șapte ani operația similară efectuată în Franța și reprezintă o imagine de o excepțională valoare documentară a societății timpului. Acțiunea Rusiei în principate era astfel pe de o parte una de imagine – promovarea unor idei liberale într-un spațiu aflat sub protectorat țarist –, iar pe de alta una insidioasă, de cuprindere a lor în sfera ei de influență, poate chiar de încorporare. Rușii mai găsesc o formă subtilă de infiltrare în ţările române, de dobândire aici a unor averi însemnate: căsătoria cu pământence. Vladimir Blaremberg, cumnatul lui vodă Ghica, și Petre Rückmann (însurat cu o Bălăceancă) sunt doar două exemple luate la întâmplare.

În ciuda tutelei rusești, în anii premergători Revoluției de la 1848 se produc acumulări salutare, se operează o regenerare a societății. Vămile între principate se desființează, muntenii și moldovenii se vizitează reciproc, Ion Ghica ține cursuri la Academia Mihăileană din Iași, mulți se regăsesc adeseori în capitalele europene. La această cunoaștere reciprocă, schimb de idei, făurire de planuri comune se alătură un număr mereu sporit de ardeleni și bănățeni. Profesori, publiciști, topometri, farmaciști, medici trec munții, realizându-se mai toți admirabil din punct de vedere profesional. Sunt de amintit Ion Maiorescu la Craiova, Simion Bărnuțiu și Damaschin Bojincă la Iași, Al. Papiu Ilarian și Eftimie Murgu la București.

Spiritul Regulamentului Organic începe să fie contestat. Aplicarea lui ca atare se dovedește uneori ineficace. Sunt necesare modificări, adaosuri, precizări. În Țara Românească, Alexandru Ghica trebuie să facă față unei Adunări Obștești – formă incipientă de Parlament – zgomotoase și contestatare, animată de Ion Câmpineanu, Gr. Cantacuzino și alții. Societatea Filarmonica mărturisește scopuri culturale, de promovare a teatrului, dar în realitate urmărește răsturnarea ordinii „legale“. Membrii ei, mai toți înscriși în loji masonice occidentale, militează tainic sub flamurile liberalismului. Implicarea lor în 1838 în discuțiile din Adunare privind respingerea articolului adițional la Regulamentul Organic (conform căruia orice modificare în textul acestuia ar fi trebuit încuviințată în prealabil de Curtea de la Petersburg – ceea ce echivala cu anularea autonomiei interne), în mișcarea revoluționară din 1840 ori în răscoalele din 1841 și 1843 de la Brăila, unde participă și bulgari, campania dusă împotriva domnului în străinătate prin articole, pamflete, broșuri ori vizite de informare trădează o stare de efervescență, de refuz tot mai vădit al ordinii regulamentare. Unul dintre capii opoziției din Adunare, Gheorghe Bibescu, reușește în 1842 să provoace demisia lui Ghica și să-i ocupe tronul. Se confruntă la rândul său cu aceleași greutăți: tutela rusească, încorsetare în prevederile Regulamentului Organic (ceea ce înseamnă în primul rând o gestionare rigidă a banului public), o opoziție tot mai decisă, mai amenințătoare.

Orgolios, bogat, ambițios peste măsură, Bibescu Vodă sfidează societatea despărțindu-se de Zoe Mavrocordat, cea cu mințile rătăcite, pentru a se căsători cu Marițica Văcărescu (soția lui Costache Ghica), la fel de ambițioasă și, în plus, femeie răsfățată. Domnul modifică legea privind divorțul, însușindu-și o parte din averea celei părăsite, și pe urmă îl sileşte pe mitropolit să binecuvânteze căsătoria a două persoane divorțate.

În Moldova, vodă Mihai Sturdza administrează cu mână de fier. Instrucțiunile emanate din Regulamentul Organic le adună într-un Manual administrativ care își dovedește eficacitatea până către sfârșitul veacului. Oponenții sunt reduși la tăcere prin corupere, izolare sau expulzare.

Moda vestimentară, ca și cea de decorare a interiorului sunt de factură occidentală. Se fac abonamente la publicații străine, și bibliotecile particulare conțin un număr impresionant de lucrări ale enciclopediștilor, filosofilor germani, erudiților englezi. Importul de trăsuri, piane, mobilă de la Viena sau Lipsca (Leipzig) crește semnificativ. Comenzile românilor la marile magazine europene vădesc convertirea explicită a gusturilor spre Apus. Seratele, balurile de la Curte ori din casele boierești au, după mărturia participanților străini, strălucirea celor de la Paris.

Numeroși străini vin în principate, unii să-și încerce norocul, alții deciși să se împământenească. J.A. Vaillant înființează pensionate și scrie o carte remarcabilă în trei volume, La Roumanie (1844). Enric Winterhalder, Ludovic Steege fac carieră administrativă, unul ajungând președintele CEC (în 1864), celălalt, ministru de finanțe. Agenții diplomatici (Colson, Billecocq, Tavernier, Colquhoun) se implică în viața principatelor, nu totdeauna cu măsură.

Alte fenomene naturale lovesc pământul românesc: cutremurele din 1802, 1828, 1838; epidemii de ciumă și holeră (ultimele cazuri sunt semnalate în 1837), ceea ce va determina organizarea unui sistem eficient de carantine la Dunăre, cu rosturi vamale și grănicerești totodată.

În martie 1847, un foc mistuitor distruge o treime din orașul București. Ajutorul international nu întârzie: sultanul, țarul Rusiei, filoromâni de pretutindeni, dar mai cu seamă sindicii iarmarocului de la Lipsca contribuie cu mari sume de bani.

În 1848, cele două principate sunt prinse puțin diferit în vâltoarea revoluției: moldovenii, în câteva adunări la Iași, se ridică împotriva administrației Sturdza; aceasta intervine rapid, arestează, expulzează, exilează, și revoluția se termină înainte de a fi început.

La București există o pregătire laborioasă, un consens de participare care implică boierime liberală, negustori, meșteșugari, țărani. Mulți ardeleni devin propagandiști în sate, lămurind poporul asupra intențiilor revoluționarilor. Vodă Bibescu abdică și un guvern revoluționar conduce țara timp de trei luni. Proclamația de la Izlaz, foile Populu suveran și Pruncul român, constituirea Comisiei proprietății, care-i pune pentru prima oară față în față pe țăranii clăcași cu boierii, arderea simbolică a Regulamentului Organic și a Arhondologiei – cartea rangurilor –, confruntările de stradă cu elementele potrivnice, încercarea de organizare a rezistenței armate împotriva rușilor și a otomanilor (în acest din urmă caz se consumă faptele de bravură ale pompierilor din Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848), toate dovedesc o înțelegere superioară a evenimentelor, o implicare excepțională în destinele țării. Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion Brătianu, Ion Ghica, I. Heliade Rădulescu, Iancu Bălăceanu, frații Golești, Ana Ipătescu, Gheorghe Magheru devin simboluri ale revoluției.

În Transilvania spiritele sunt deopotrivă maturizate pentru schimbare drastică. Dar revoluția română și cea maghiară se desfășoară paralel, scopurile lor ajungând la un moment dat divergente. Românii, majoritari, ținuți – în ceea ce îi privește pe țărani – în stare de iobăgie, se pot mândri că au o „intelighenție“ puternică, răzbătătoare, instruită la Viena, Roma, Budapesta, Cluj sau Sibiu, care le apără drepturile în fața autorităților chezaro-crăiești cu competență, cu înverșunare, dar în același timp cu strălucire. Marile adunări populare de la Blaj din 1848 sunt un test de afirmare a națiunii române din Transilvania, nerecunoscută ca atare de stăpânire.

Ungurii, conduși de Lajos Kossuth, caută să se elibereze de sub dominația austriacă, dar rămân insensibili la situația degradantă a iobagilor și jelerilor români de pe moșiile grofilor lor. Când Austria, unul dintre jandarmii Europei, zguduită ea însăși de revoluție, intervine în Transilvania, românii și ungurii nu sunt solidari, ci vrăjmași. Românii din Munții Apuseni, conduși de „crăișorul“ Avram Iancu și de Ion Buteanu, se încred în promisiunile imperiale. Confruntările româno-maghiare sunt de o rară violență, lăsând în urmă mii de morți. „Proiectul de pacificare“ oferit lui Kossuth de Bălcescu vine prea târziu. Înfrângerea ungurilor la Șiria, în 1849, marchează sfârșitul revoluției în Transilvania și instaurarea unui regim polițienesc riguros.

Înfrântă pretutindeni pe pământ românesc, revoluția pașoptistă n-a însemnat restaurarea vechiului regim. În Transilvania, mai multe legi agrare reglementează raporturile dintre țărani şi proprietari, iobăgia fiind desființată. Tactica folosită de români încă de la sfârșitul secolului XVIII, a petițiilor către împărat, se intensifică acum în sensul obținerii autonomiei naționale. Solidaritatea exemplară a românilor transilvăneni determină un avânt cultural exprimat, între altele, în activitatea Astrei, a băncilor populare, de susținere în primul rând a lumii satelor, de instruire temeinică a tineretului. Se formează astfel o intelectualitate puternică (avocați, profesori, filologi, preoți ortodocși și uniți), care la sfârșitul veacului va exprima din nou doleanțele neamului sub forma Memorandumului (1894).

În Principatele Dunărene, în pofida exilării revoluționarilor, rușii și otomanii, cei care au înăbușit revoluția, trebuie să accepte dezideratul lor major: modificarea Regulamentului Organic. Prin Convenția de la Balta Liman (1849), Barbu Știrbei și Grigore Al. Ghica sunt numiți, pe șapte ani, domni ai Țării Românești și, respectiv, Moldovei. Dacă unul se dovedește excelent gospodar (întemeiază, în 1852, Teatrul Național din București, dă un nou așezământ agrar derivat din Regulament, cu înlesniri pentru țărani, reorganizează învățământul, racordează țara la sistemul telegrafic continental), celălalt îmbrățișează idea care cucerește tot mai mult teren, a unirii principatelor, și îi susține pe promotorii ei. Apoi ia măsura salutară a desființării cenzurii și îi dezrobește pe țigani.

Domniile amândurora sunt tulburate de începutul Războiului Crimeii. Ocupația militară tripartită ruso-austro-otomană readuce rigorile administrației străine, rechiziții, ostracizarea oponenților, pagube materiale considerabile. Dar la sfârșitul războiului, Congresul de la Paris (1856) pune în atenția concertului european situația Principatelor Române. Pentru prima oară, soarta românilor nu mai depinde doar de puterile din regiune, teritoriile românești ieșind de sub influența Orientului și trecând sub cea a Occidentului. Cum Rusia tocmai fusese înfrântă, vocea cea mai autorizată să le decidă soarta rămâne Franța. Napoleon al III-lea e arbitrul Europei și impune consultarea reprezentanților tuturor păturilor sociale din cele două țări asupra viitorului lor. Alegerile pentru adunările consultative (ad-hoc), organizate de locțiitorii de domn (caimacamii), sunt falsificate în Moldova de Nicolae Vogoride, omul Porții. Interesul major al Europei pentru stabilitate politică în spațiul danubiano-pontic duce la intervenția energică a împăratului Napoleon al III-lea și a reginei Victoria a Angliei. Noile adunări înfățișează comisarilor puterilor garante un program fără echivoc: respectarea autonomiei principatelor, unirea lor, principe străin, neutralitate, adunări reprezentative.

Drumul spre Unirea Principatelor era deschis. O campanie fără precedent în favoarea unirii, susținută de foile Steaua Dunării (cu ediție în limba franceză la Bruxelles, L’Etoile du Danube), Zimbrul și Vulturul, cu participarea energică și eficientă a soțiilor de unioniști, misiuni repetate în străinătate pentru edificarea cabinetelor europene fac să triumfe dorința românilor. La 5 ianuarie 1859 moldovenii îl aleg domn pe Al.I. Cuza, iar la 24 ianuarie Adunarea Electivă a Țării Românești îl proclamă deopotrivă domn pe alesul de la Iași. Într-o Europă divizată, în care fiecare putere garantă își urmărea interesele proprii – Austria, Turcia, Rusia, Anglia fiind potrivnice unirii, Franța dorind să aibă un pion puternic la Dunărea de Jos, iar Sardinia și Prusia reflectând asupra propriei condiții –, românii au acționat într-un mod pe care istoriografia avea să-l studieze, să-l analizeze și să-l aprecieze ca un adevărat model.

Domnia lui Cuza (1859–1866) dă posibilitate generației pașoptiste să se manifeste plenar, dar în același timp creează și stări de tensiune paroxistică, soldate, între altele, cu o premieră în istoria românilor din secolul XIX: asasinatul politic. Președintele consiliului de miniștri, Barbu Catargiu, care tocmai respinsese o adunare comemorativă a evenimentelor din 1848, ieșind din incinta Parlamentului a fost ucis de o persoană rămasă până azi necunoscută. Speculațiile țesute, atunci și mai târziu, în jurul acestei crime au implicat nume sonore de politicieni, destituiri de procurori prea zeloși și în cele din urmă suspendarea anchetei.

Moștenirea regulamentară trebuia înlăturată și trebuia adoptată o legislație nouă. Codul Napoleon, Constituția Belgiei sunt consultate și confruntate cu normele existente în țară. Se elaborează astfel coduri de procedură civilă și criminală. Secularizarea averilor mănăstirești (1863) readuce în patrimoniul țării 27% din suprafața ei. În Parlament românii învață arta politică, dar derapajele nu lipsesc. Presa e peste măsură de critică, desființând mai toate inițiativele guvernelor lui Cuza. Activitatea Comisiei Centrale de la Focșani, organism menit să armonizeze legislația celor două principate, e paralizată.

După cinci ani de domnie, Cuza trebuie să facă față presiunilor unei situații financiare grave (împrumuturi oneroase repetate în străinătate), nerezolvării problemei țărănești și coalizării liberalilor și conservatorilor – „monstruoasa coaliție“ – împotriva sa. În mai 1864, Cuza Vodă, secondat de sfetnicul său de excepție, prim-ministrul Mihail Kogălniceanu, taie nodul gordian: singura soluție pentru continuarea programului de reforme e lovitura de stat. Consumarea acesteia, expresie a unui „cezarism reprobabil“, cum s-a spus în epocă, îngăduie totuși, în primul rând, înfăptuirea reformei agrare, prin care 400 000 de țărani au fost împroprietăriți.

Contractul cu țara al acestui om dezinteresat, patriot, dar neputincios în fața pretențiilor nesăbuite ale camarilei Palatului, devenea caduc. În februarie 1866 se produce o fractură în societatea românească: oponenții lui Cuza obțin abdicarea lui, instituind o vremelnică locotenență domnească, și pornesc în Europa după un principe dispus să ocupe tronul României. Se materializa astfel o altă dorință exprimată în adunările ad-hoc de la 1857. Principele Filip de Flandra declină oferta, înspăimântat de această țară necunoscută și având un handicap serios pentru un suveran (surzenia). După conciliabule cu Napoleon al III-lea și Bismarck, emisarii locotenenței domnești, Ion Brătianu și Ion Bălăceanu, se opresc la un principe din casa imperială prusiană: Carol de Hohenzollern.

La 10 mai 1866 acesta depunea jurământul de credință în Bucureștii noii sale patrii. Domnia de 48 de ani a principelui (din 1881, rege al României) se confundă cu edificarea plenară a României moderne. Pentru țară, secolul XIX se încheie cu domnia acestuia, în 1914, în ajunul Primului Război Mondial.

Ideea principelui străin păruse salvatoare spre a curma luptele nesfârșite pentru domnie. În plus, reprezentantul unei case monarhice europene ar fi atras mai bine România în marea familie a statelor continentale. Materializarea ei s-a dovedit însă anevoioasă. Disciplina seacă, de tip prusian, a principelui, orientarea – firească pentru el – a alianțelor politice, preocuparea pentru înarmare, procurarea de împrumuturi, realizarea diferitelor investiții spre lumea germană s-au lovit de francofilia românilor, ca și de lipsa lor de disciplină și continuitate în aproape orice demers. Războiul franco-prusian din 1870 avea să ducă lucrurile la paroxism. În fața manifestărilor zgomotoase în favoarea Franței de la București, cu molestarea reprezentanților diplomatici ai Prusiei, principele Carol a dat publicității o intenție de abdicare din fruntea acestor români „neguvernabili“. Oprit la timp de capete mai puțin înfierbântate, având-o alături pe principesa Elisabeta, animată de aceeași devoțiune pentru noua ei patrie, Carol și-a urmat destinul.

Implicarea României în Războiul ruso-turc din 1877, cu o participare exemplară, plină de eroism, elogiată și de neprieteni, a însemnat obținerea independenței de stat, cuprinderea Dobrogei în hotarele sale, dar și pierderea județelor din sudul Basarabiei. Atunci s-a realizat, neîndoios, acea fuziune sufletească între principele „străin“ și români. Un exemplu dintre cele mai elocvente în privința acestei evoluții de la respingere la acceptare totală rămâne D.A. Sturdza: de la articole, publicate sub nume fals, despre „spionul prusac“, până la sărutarea mâinii venerabilului suveran către apusul vieții amândurora...

O pleiadă de oameni politici excepționali, unii cu tinerețe revoluționară pașoptistă, îi vor sta alături: Ion Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Take Ionescu, Al. Marghiloman, Titu Maiorescu. Se structurează acum marile partide politice: liberal și conservator („roșii“ și „albii“). Din disputele lor, ca și din strădania fruntașilor lor și dibăcia regelui de a-i manevra, România a fost înzestrată cu legi esențiale, ce aveau să dureze până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.

Șansa a făcut ca, dincolo de forma de guvernământ, de spectrul politic, să se nască și să strălucească în a doua parte a veacului câteva nume intrate în panteonul național: al poetului Mihai Eminescu, al dramaturgului I.L. Caragiale, al povestitorului Ion Creangă. Ziariști înzestrați cum ar fi C.A. Rosetti, Gh. Panu, Nicolae Fleva sau Barbu Ștefănescu Delavrancea sunt deopotrivă debateri parlamentari temuți, cuvântul lor putând adesea impune ori anula o lege.

Creațiile instituționale începute sub domnia lui Cuza sunt extinse. Instituții de învățământ superior, laboratoare, stațiuni științifice, ferme experimentale, fundații, Academia sporesc zestrea culturală a țării. Se înființează instituții economico-financiare (Banca Națională, bănci particulare, societăți de asigurare, cazinouri, cluburi, între care Jockey Club). Se ridică o multitudine de edificii: Ateneul Român, sediul CEC, Palatul Poștelor, Palatul de Justiție, hipodromul de la Băneasa, palatul administrativ din Iași, Arsenalul; case particulare somptuoase (Cantacuzino, Arion, Mihail, Marghiloman, Ghica, Știrbei, Pogor, Sturdza, Roznovanu). Se fac amenajări portuare, hale, tipografii, silozuri, teatre, sedii de prefecturi, o rețea de clădiri școlare („ale lui Haret“), căi ferate, tunele, prefecturi și administrații financiare și, mândria constructorilor noștri, podul de peste Dunăre de la Cernavodă (1895). Toate dau României o notă particulară de soliditate și prosperitate, de activitate ambițioasă și plină de roade. E o emulație ce se vede, pe de o parte, în mentalitatea multor oameni bogați, transformați în generoși donatori, care instituie premii ale Academiei (Adamachi, Năsturel ș.a.) ori își lasă averea acesteia sau unor instituții filantropice (Leagănul Sf. Ecaterina întemeiat de Cantacuzini). Pe de altă parte, dinamismul societății românești atrage numeroși străini. Pietrari, cioplitori, mecanici, fotografi, meșteri de tot felul, medici, giuvaiergii, modiste din Austro-Ungaria, Croația, Grecia, Serbia, Bulgaria, Franța se stabilesc în orașele și târgurile României, integrându-se rapid în curentul lucrativ general.

Se înmulțește și numărul străinilor în trecere. Numele lui Brahms ori al lui Strauss se alătură celui care acum începe să strălucească, cultivat și de regina Elisabeta, George Enescu.

Tributară până în ultimele decenii ale secolului XIX științei și culturii străine, România se lansează, la rându-i, în competiția capetelor de geniu. Astronomul și matematicianul Spiru Haret, filosoful Vasile Conta, speologul Emil Racoviță, doctorii V. Babeș, G. Marinescu, Nicolae Paulescu, astronomul Nicolae Coculescu, aviatorul Traian Vuia, microbiologul Ion Cantacuzino intră în elita intelectuală europeană.

Observatorul atent al realităților românești are un prim bilanț al realizărilor României în parada carelor alegorice ce defilează la sărbătorirea proclamării regatului (1881). Jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol, în 1906, e un alt prilej de judecată retrospectivă. În fine, războaiele balcanice, încheiate cu Pacea de la București (1913), consfințesc hegemonia României în Balcani.

Moda saloanelor, care a făcut faima Franței, unde, de la politică la literatură și de la muzică la bârfa cea mai diversă, totul e discutat, comentat, apreciat și nu de puține ori... desființat, se înstăpânește și în Vechiul Regat. Mai mult, câteva românce se impun cu saloanele lor în atât de trufașul și exclusivistul Paris. Elena Bibescu, pianista plină de har, poeta Anna de Noailles (născută Mavrocordat) atrag în jurul lor tot ce are Franța mai elitist. Valentina de Caraman Chimay, soția lui George G. Bibescu, ține salon atât la Paris, cât și la București. Le-a precedat, până în 1888, la Florența, Elena Ghica (nepoata domnului regulamentar Alexandru Ghica, mai cunoscută ca scriitoare sub numele de Dora d’Istria), al cărei salon s-a bucurat de vizitele împăratului Braziliei, ale lui Angelo de Gubernatis ori Edgar Quinet.

Curtea regală, la București (în palatul de pe Calea Victoriei ori la Cotroceni) și la Peleș, dă tonul pentru acele savoir vivre și savoir faire care aveau să însemne, între altele, adoptarea costumului popular românesc de către femeile din înalta societate, cultivarea tradițiilor noastre în materie de folclor, audiții muzicale de calitate, o educație și o etichetă stricte, primiri de oaspeți de seamă. Vizita împăratului austriac Franz Joseph în 1896 ori a țarului Nicolae al II-lea în 1914 se transformă în adevărate evenimente. La Curtea regală începe să se afirme tot mai mult perechea moștenitoare – principele Ferdinand, nepotul regelui, și soția sa Maria, principesă de Marea Britanie și Irlanda.

Întâmplările de la Peleș, colportate adeseori discret de cea care avea să rămână doar logodnica neconsolată a principelui Ferdinand, viitoarea scriitoare Elena Văcărescu, sunt ascultate cu nesaț de toată lumea. Așa, când perechea princiară suedeză înnoptează acolo și nu se supune dispoziției regelui de a se retrage în camere la ora 23.00, întârziind pe culoarele castelului ca să-i admire decorațiunile, e surprinsă de întreruperea luminii (regele însuși e cel care o stinge), rămânând toată noaptea ghemuită pe o scară, în beznă...

Există și altă față a României, măcinată de boli, de sărăcie, de nemulțumiri profunde. Pelagra, sifilisul, TBC-ul, lepra, malaria sunt prezente mai ales în lumea satelor. Tot acolo, lipsa cronică de pământ duce la răscoalele din 1888 și la cea memorabilă din 1907. Stările conflictuale favorizează aderența la mișcarea socialistă, la curentele nihiliste ce încep să se contureze în ultima parte a secolului XIX. Printre reprezentanții de seamă ai acestora sunt C. Dobrogeanu-Gherea și Ioan Nădejde.

O suferință surdă, dar adânc resimțită în întreaga societate românească este viețuirea în hotare politice diferite. Contactele dintre regățeni, transilvăneni, bănățeni, bucovineni, basarabeni, aromâni sunt continue. Se încheie căsătorii, tot mai mulți români din afara regatului se stabilesc aici. Memorandiștii sunt ajutați, moral și material, de la București, inițiativa având-o mai cu seamă Gogu Cantacuzino, redactorul Voinței naționale. Liga Culturală deopotrivă militează pentru coeziunea neamului. Climatul politic european nu îngăduie deocamdată mai mult.

Dar Balcanii, recunoscuți ca „butoiul cu pulbere al Europei“, nu se dezmint nici de această dată. Atentatul de la Sarajevo, când e ucis moștenitorul tronului Austro-Ungariei, va fi pretextul pentru declanșarea primei conflagrații mondiale. România, a cărei orientare spre Puterile Centrale, după venirea principelui Carol în fruntea ei, s-a făcut lent, dar constant un tratat secret exista în acest sens încă din 1883 – ar fi trebuit, cel puțin în credința suveranului, să treacă de partea Austro-Ungariei și a Germaniei. Moartea avea să-l cruțe pe artizanul acestei opțiuni de a-și vedea urmașul îndreptându-se spre Antantă.