Veacul cruciadei (Secolul XV)

Cu câțiva ani înainte, în 1444, la Varna mai avusese loc o tentativă palidă de cruciadă, soldată cu moartea regelui ungar. Armatele cavalerilor occidentali cuirasați nu aveau nicio șansă în fața iuților spahii și a temuților ieniceri. Doar condotieri italieni dornici de aventură – precum florentinul Filippo de Scolari, cunoscut în propria țară ca Pippo Spano – mai vin dinspre Apus. Și scrisori de mulțumire cu multe laude, precum cele trimise de Vatican lui Iancu sau lui Ștefan cel Mare.

Pentru domnii români, cruciada rămâne o realitate de fiecare zi. Prăbușirea statelor creștine din sudul Dunării elimină orice barieră din calea oștilor sultanului. Într-o manieră simplistă, domnii români au fost împărțiți uneori în două categorii: cei care au luptat cu otomanii și cei care au pactizat cu Poarta. Realitatea a fost mult mai complexă. Capacitatea de rezistență a depins și de caracterul domnului respectiv, dar și de conjunctura internă și externă. Țările române s-au aflat, mai multe secole, la intersecția unui triunghi de forțe. În veacul XV, el era format din Regatul Ungariei, cel polon și Imperiul Otoman. Doar un Iancu de Hunedoara, în perioada cât a fost și guvernator al Ungariei, a avut forța să strângă, vremelnic, în jurul său pe domnul Țării Românești și pe cel al Moldovei, într‑un proiect ce va căpăta în următoarele două secole numele de Restitutio Daciae. Și doar Ștefan cel Mare, care a dominat istoria românească o jumătate din acest veac XV, a avut abilitatea de a folosi două dintre cele trei forțe ale triunghiului contra celei de a treia: când s-a luptat cu otomanii, l-au ajutat ungurii și polonii; când l-a înfruntat pe Matei Corvin, a avut sprijinul Porții și pe al regelui polon; când s-a bătut cu acesta din urmă în Codrii Cosminului, l-au ajutat sultanul și regele Ungariei.

În rest, au fost nenumărate tentative de respingere a presiunilor otomane (dar și a celor ungare și polone) soldate cu succese vremelnice. Cel mai cunoscut domn al veacului XV pentru occidentali, Vlad Țepeș (numit Dracula, în urma răutăților puse pe seama lui de sașii nemulțumiți că le refuzase privilegiile comerciale), a trebuit până la urmă să plece capul.

De altfel, Țara Românească intră prima în acel sistem de relații speciale cu Poarta ce va căpăta, din veacul următor, numele de „dominație otomană“. La 1420, otomanii impugn pentru prima oară domnul dorit de ei în Țara Românească. În 1432 se produce cea dintâi închinare personală a unui domn în fața sultanului, iar în 1436 Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș, merge personal să prezinte sultanului haraciul (darea în bani). La jumătatea secolului, moneda Țării Românești se aliniază asprului otoman.

Moldova, mai ferită cumva, își face închinarea doi ani după căderea Constantinopolului, în 1455, printr-un act hulit pe nedrept, ca și domnul care l-a înfăptuit, Petru Aron. Era singura cale prin care negustorii moldoveni mai puteau avea acces la comerțul ce se prelungea peste Marea Neagră.

De altfel, mulți alți domni, blamați pentru politica lor față de Poartă, au făcut gesture menite să protejeze ortodoxia din sudul Dunării. Unul dintre ele a fost solicitarea unor mănăstiri din Bulgaria, Serbia sau de la Sfântul Munte ca timaruri. În calitate de timarioți, ei puteau interveni în apărarea lăcașurilor respective contra abuzurilor unor dregători ai imperiului. Veniturile care li se cuveneau ca timarioți erau lăsate mănăstirilor pentru întreținere. Era singura modalitate prin care calitatea de ctitor din dreptul bizantin (ce presupunea și protecția ulterioară a lăcașului) mai putea fi exercitată în cadrul dreptului islamic.

Cât privește sprijinul puterilor creștine din zonă în această operă de cruciadă, el era condiționat de propriile interese. În 1412, Ungaria și Polonia se înțeleg să împartă Moldova, dacă aceasta nu va acționa conform intereselor lor, iar în 1497 armata regelui polon intră în Moldova cu intenția declarată de a merge la cruciadă și cu cea ascunsă de a-l detrona pe Ștefan cel Mare.

Permanentele rivalități dintre domnii români nu aveau cum să ajute efortul de cruciadă. Ascunse cu grijă vreme de aproape 50 ani de istoriografia comunistă, din teama de a nu afecta „istoria unică și unitară a poporului român“, asemenea conflicte nu se deosebesc cu nimic de războaiele dintre comitatele și ducatele franceze, dintre statele italiene sau dintre principii germani. În același timp, conștienți că vorbesc aceeași limbă, la frații lor căutau domnii români sprijin când voiau să ridice steagul luptei antiotomane. Posesiunile pe care și domnul Țării Românești, și cel al Moldovei le-au avut peste munți, în Transilvania, au contribuit la păstrarea unei legături între românii de pe cei doi versanți ai Carpaților.

Pe fondul acestui zbucium se consolidează și instituțiile țării. Transilvania își continua evoluția autonomă în cadrul Regatului Ungariei, cu instituții mai apropiate de ale feudalismului occidental. De altfel, aici aservirea țărănimii este un proces aproape încheiat – doar în „țările“ de margine mai supraviețuiesc mici comunități libere. Diferența față de cele două principate de la sud și est de Carpați o mai dă un fenomen. Comunitatea săsească impune un model de organizare a „societății civile“. În fața raziilor otomane, nu se alege calea refugiului în pădure, a incendierii holdelor și otrăvirii fântânilor, ci se înalță fortificații (cetăți țărănești sau biserici cu ziduri și turnuri de apărare), în care locuitorii satului se pot retrage în caz de pericol.

Românii sunt excluși de la viața politică prin acel unio trium nationum din 1437. Nobilimea română care vrea să își păstreze privilegiile trebuie să se maghiarizeze. Domnii Țării Românești și ai Moldovei continuă să fie zugrăviți în costume occidentale.

Ritualul la Curte este însă bizantin, ca și mare parte a dregătoriilor. Curtea domnului este itinerantă, chiar dacă cetăți mai puternice se ridică la Târgoviște sau Suceava. Puterea îi este permanent disputată de boieri. Abia în a doua parte a domniei reușește Ștefan cel Mare să iscălească singur acte de domnie, fără să fie nevoie și de pecețile boierilor săi.

În această rivalitate între domn și boieri se ajunge până acolo încât, după moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova se împarte în două – Țara de Sus și Țara de Jos –, cu doi domni și două sfaturi de boieri. La fel și în Țara Românească, unde, dincolo de Olt, rămâne multă vreme o „țară“, Bănia Craiovei.

Lipsa unui sistem clar de succesiune la tron face ca orice „os domnesc“ să poată emite pretenții și să poată cere ajutor puternicilor vecini, cu care să alunge pe cel aflat în scaun. Domnul învins, când scapă cu viață, pleacă în exil, însoțit de boierii rămași credincioși. Acolo uneltește să revină pe tronul rivalului său.

Viața religioasă rămâne la fel de tolerantă, mai ales în Moldova, unde își găsesc adăpost eretici husiți condamnați de Conciliul de la Konstanz și unde catolicismul se simte mult mai bine decât în Țara Românească.

Curentele artistice ale Occidentului ajung aici mediat, prin Ungaria și Polonia, și se îmbină în creațiile splendide ale artei moldovenești din vremea lui Ștefan cel Mare. Dar și influențele orientale, venite din sudul Dunării sau de peste Marea Neagră, încep să își facă simțită prezența, pentru a ajunge să domine, la nivel ornamental, nu structural, în veacul următor.