Veacul sintezei (Secolele XI–XIV)

Se poate ca istoriografia română, supusă unui atac metodic vreme de câteva secole, atac ce voia să demonstreze fie că românii au venit în acest spațiu după unguri, din sudul Dunării, fie că au coborât de la nord de Dunăre spre sud, după formarea națiilor bulgară și sârbă, să fi pierdut din vedere că rămânem singurul popor din Europa căruia i se contestă dreptul de locuire pe pământul pe care se află astăzi. Nimeni nu pune sub semnul întrebării un asemenea drept pentru francezi, germani, spanioli, elvețieni, olandezi etc. Sigur, se mai păstrează amintirea sau mai răbufnesc dispute asupra unui teritoriu limitat, dar o contestare de o asemenea amploare nu a mai fost înregistrată în istoriografia europeană. Și astfel, în loc să se ocupe, firesc, de istoria acestor locuri și a locuitorilor lor, de sintezele create, de conviețuirea cu neamuri care s-au așezat la un moment dat aici, dispărând sau rămânând până azi – ceea ce conferă un caracter original istoriei noastre –, istoricii români care s-au aplecat asupra epocii se luptă să răspundă unor afirmații absurde.

Caracterul original al istoriei spațiului carpato-danubiano-pontic îl dă tocmai sinteza realizată. Nu sunt multe locuri în Europa în care să poți admira o biserică romanică sau gotică alături de una protestantă și de o alta ortodoxă, de plan grec. Spaniolul Puig i Cadafalch a fost primul care a remarcat originalitatea artei din vremea lui Ștefan cel Mare, sinteza de valoare europeană a goticului târziu cu arta bizantină. Așa cum menționa încă Nicolae Iorga, locul nostru în istoria lumii rămâne să fie fixat. Și ar trebui să fim mult mai conștienți de bogăția pe care am primit-o moștenire și cu care nu știm încă ce să facem. Una dintre populațiile alături de care am viețuit aproape opt veacuri, sașii, ne-a părăsit în numai 30 de ani. Moștenirea ei arhitectonică este amenințată în multe locuri de ruină și riscăm să o pierdem ireparabil.

Spațiul locuit de români a fost dintotdeauna situat lângă marile căi de migrație, ceea ce a favorizat înscrierea lui în patrimoniul cultural al umanității. Culturile neolitice (în special cultura Cucuteni) dezvoltate aici fac faima istoriei antice. Cea mai însemnată parte a teritoriului românesc de azi a fost cuprinsă între granițele Imperiului Roman, iar restul a fost integrat în pax romana. În inima Romei, Columna lui Traian povestește despre războaiele împăratului cu regele dac Decebal.

Un lung proces de romanizare face ca astăzi românii să fie un popor latin, cu o limbă a cărei înrudire cu italiana, franceza sau spaniola ține de evidență. Un popor latin, cu o viață creștină dovedită încă din primele secole ale celui dintâi mileniu al erei noastre. Legenda lui Sava Gotul, cel înecat în 372, a cincea zi după Paște, în râul Buzău de regele got Athanaric, obiectele cu însemne creștine, ruinele bazilicilor și descoperirile de la Murfatlar o dovedesc. De altfel, în acest spațiu a tradus și Ulfila Biblia pentru goți.

Acest prim mileniu al istoriei noastre este îndeobște lipsit de izvoare scrise. Dar să nu uităm că, exceptând clasicul Bizanț, fenomenul este caracteristic întregului Răsărit european. Nici cehii, nici polonezii nu dispun de cronici scrise înainte de secolul XIII, iar primele sunt, de fapt, consemnarea în scris a unor gesta, epopei orale, în care fantezia este greu de delimitat de realitate.

Și totuși, izvoarele au consemnat chiar o primă mențiune de limbă protoromână: acel „torna, torna, fratre“, strigăt scos de un ostaș din armata imperială bizantină (ce se îndrepta contra avarilor și slavilor în 587), care voia să-i atragă atenția unui camarad și care a provocat panică printre ceilalți soldați.

Istoria ținutului carpato-danubiano-pontic nu diferă fundamental de cea a spațiului franco-spaniol. Peste o populație stabilă trec valuri succesive de migratori. Europa de atunci poate fi comparată cu o imensă sală, cu „pereții“ reprezentați de apă – Mediterana și Oceanul Atlantic – și cu „poarta“ aici, în Est. Nou-veniții pătrund pe „poartă“ și se îndreaptă către locurile din spate, pe care le ocupă, următorii sosiți completând rândurile tot mai apropiate de „poartă“. Abia după ce intră și ultimii migratori, „poarta“ se închide și lumea „se așază“ și în spațiul de lângă „poartă“. În zona occidentală se succed alanii, ostrogoții, vandalii, vizigoții și longobarzii în Italia, respectiv burgunzii și francii în Gallia, aceștia din urmă oprind deja următorul val, hunii. În Est, sarabanda continuă cu noi neamuri. Peste slavi, care rămân, dar nu au o structură militară suficient de puternică pentru a li se opune, vin ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii și, ultimii, turcii.

Inițial, doar românii îmbrățișează creștinismul, de factură orientală și cu multe elemente păgâne absorbite în noua credință. Apoi slavii sunt creștinați de Chiril și Metodiu. Prin activitatea lor, slavona devine limba de liturghie pentru Biserica Răsăriteană, cu excepția lumii grecești, așa cum latina era limba liturghiei în cea Apuseană. Ultimii creștinați, ungurii, aleg ritul apusean, catolic. După marea schismă din 1054, spațiul carpato-danubiano-pontic devine unul al confruntării dintre catolici și ortodocși. Misionarismul catolic aduce aici ordine călugărești (benedictinii, cistercienii la Igriș și Cârța), chiar ordinele cavalerești ale teutonilor (după eșecul misiunii lor, rolul va fi preluat de cistercieni) și ioaniților. Papalitatea înființează episcopii în „teritoriul Cumanilor“ (pe Milcov) și se plânge de ereticii care nu vor să asculte decât de preoții lor ortodocși. Prozelitismul catolic nu are nici o șansă la sud de Carpați, unde colonizarea săsească de la Câmpulung rămâne un episode izolat. Apropierea de spațiul bizantin sud-dunărean va fi jucat un rol. În schimb, Moldova, supusă unei duble influențe, și din Polonia, s-a arătat mult mai receptivă, unul dintre domnii secolului XIV, Lațcu, trecând chiar la catolicism. Iar prima necropolă domnească a Moldovei, biserica din Rădăuți, este un exemplu de adaptare a arhitecturii gotice la nevoile liturgice ortodoxe.

După ce cuceresc Transilvania, „silva Blaccorum et Bissenorum“ („pădurea locuită de vlahi și pecenegi“, cum o numea un izvor), regii maghiari aduc aici, pentru a-și consolida stăpânirea, pe lângă teutoni și ioaniți, o populație germanică din zona Luxemburgului de azi, sașii, pe care-i așază în jurul Sibiului, în Țara Bârsei și în Bistrița, adică la granițele cu Țara Românească și Moldova. Sașii vor primi o organizare autonomă, asemenea unei populații cu origine controversată, secuii, din zona Carpaților de Curbură. Spațiul transilvan se modifică de acum față de cel extracarpatic printr-o dezvoltare urbană puternică.

Menționați sub nume diferite în izvoare – olaci, olahi, balacci, blacki, walathi, francezul Philippe de Mezières ajungând să vorbească, la sfârșitul secolului XIV, de o „double Abblaquie“ (Moldova și Țara Românească) –, românii își continuă viața în forme ancestrale, alegându-și conducătorii („oamenii buni și bătrâni“, cnezii și voievozii) și aplicând jus valachicum, adică „dreptul valah“, rămas în funcțiune în Ardeal în anumite zone până târziu în secolul XVIII. De altfel, îndepărtarea reprezentanților români din congregațiile nobiliare s-a petrecut abia în veacul XV. Nobilii români sunt pomeniți fie în corpuri de oaste ce însoțesc pe regii unguri în campanii, fie în fruntea unor răscoale locale. Stau mărturie și ctitoriile lor religioase de la Densuș sau Strei.

Despre stratificarea socială a populației românești de la sud și est de Carpați vorbesc elocvent descoperirile arheologice. Podoabele, relicvariile și ceramica de lux ce au ajuns până la noi sunt o dovadă a existenței unei categorii înstărite și care dorea să-și marcheze statutul privilegiat în raport cu ceilalți locuitori. Sunt și o mărturie a plasării spațiului românesc pe două mari axe comerciale ce uneau, prin Transilvania, prin pasurile de la Turnu Roșu și Brașov, și prin porturile dunărene, spațiul flamand și german cu cel bizantin, respectiv drumul galițian, ce cobora pe Siret și Prut tot la Dunăre și la Marea Neagră.

Celelalte două principate române, Țara Românească și Moldova, s-au format și s-au aflat în primul veac al existenței lor sub semnul rezistenței contra expansiunii maghiare. Sub umbrela unei stăpâniri tătărești îndepărtate, un Basarab la sud de Carpați și un Bogdan la răsărit au întemeiat cele două dinastii domnitoare, obținând prin luptă dreptul la existență. De multe ori se face greșeala de a introduce în lumea medievală noțiuni contemporane, precum independența. Atunci altele erau regulile politice. Funcționa concepția familiei de suverani, în care fiecare ocupa o poziție mai înaltă sau mai joasă. Regele Angliei putea presta jurământ de vasalitate monarhului Franței, pentru o posesiune din cuprinsul regatului acestuia puteau ajunge și la război (cel de 100 de ani), dar asta nu însemna că în termeni reali unul era supus celuilalt. Și domnii români au prestat jurământ de vasalitate regilor maghiari sau poloni ori au plătit tribut Porții Otomane. Ceea ce conta, dincolo de asemenea formule de omagiu, era capacitatea de a rezista ingerințelor externe.

Domniile românești ale veacului XIV sunt prea puțin cunoscute. Amploarea politicii externe desfășurate de domnii români nu este deplin relevată, nici măcar în cazul lui Mircea cel Bătrân, cel care ajunsese să facă și să desfacă sultani, după capturarea lui Baiazid Ildirim la Ankara, în 1402. Sunt puțin cunoscute publicului larg și înrudirile încheiate, cu rol covârșitor în politica externă. A doua soție a lui Nicolae Alexandru, Clara, aparținea unei familii de nobili ardeleni care adoptaseră religia catolică. Una dintre fiicele sale din prima căsătorie va fi soția unui duce de Oppeln, din Silezia, un membru al familiei regale poloneze a Piaștilor, ajuns palatin la Oradea. Iar Vladislav I (Vlaicu) era cumnat și văr cu țarul bulgar Ivan Strațimir. Așa cum nota Iorga, „cele două Românii ajunse libere și românitatea cavalerească din Transilvania, din Banat, din Maramureș se află așadar împreună, cuprinse într-un singur sistem, cu instituții de feudalitate occidentală sub drapelul de cruciadă al hegemoniei franceze din secolul XIV“. De altfel, și participă la efortul de cruciadă (Nicopole, 1396), în paralel cu rezistența față de eforturile de convertire ale catolicismului. Mănăstirea Vodița, ridicată în ținutul Severinului, este o astfel de demonstrație de rezistență a ortodoxiei.

Apartenența la spațiul occidental ne-o relevă și frescele murale păstrate. Domnii români sunt reprezentați în pantaloni scurți și largi din piele, la modă în Normandia secolului XII, ori în ciorapipantalon din bumbac sau postav fin, ce țin de moda secolului XIV.

Puțin cunoscută rămâne publicului românesc și pictura gotică (stilul liniar narativ) a ctitoriilor transilvănene, ca și faptul că doi meșteri clujeni, Martin și Gheorghe, realizau statui comandate tocmai de la Praga. Spațiul românesc, deși aflat la frontieră, aparținea pe deplin Europei.

În astfel de forme politice, similare celor în care au trăit germanii și italienii până în veacul XIX, avea să își ducă viața poporul român până la Unirea Principatelor din 1859.